Sezonul veseliei?

Azi am fost al cumpărături în mall, cine mă cunoaşte ştie deja că e începutul unei catastrofe pentru că nu-mi place la cumpărături şi nu-mi place în mall.

Nu am fost după cumpărăturile de Crăciun, că nu mă pasionează, numai că aveam absolută nevoie de ceva care numai acolo se găsea aşa că mi-am luat vitejeşte inima ( ştiu există o latură a doctrinei care pretinde că nu am organul cu pricina) în dinţi, nămeţii în picioare şi am purces spre locaţie.

Amu’ nu ştiu la alţii cum o fi dar când eu ajung în marile aglomerări de oameni mă uită Dumnezeu acolo şi îi aud pe toţi din toate părţile simultan de zici că-s consilier Deanna Troi ( pentru cei care nu au copilărit în cretacic cu mine era un personaj telepat din Star Trek, de aici încolo gugăliţi singuri dacă simţiţi nevoia).

Să revenim deci eram în Auchan şi lumile treceau pe lângă mine în goană disperată după păpuşa aia, musai aia cu rochiţă roz şi sclipici, după crema aia minune care nu numai că îţi şterge ridurile dar în maxim 5 minute de la aplicare devii Afrodita, după ciocolata aia absolut fabuloasă care cred că printre altele conţine un leac pentru cel puţin o boală gravă altfel nu ar costa juma de salariu suta de grame.

Şi în timp ce alergau aşa de nebuni prin magazin, auzeam frânturi de conversaţie, care se amestecau cu muzica din difuzoare şi cu zgomotele înfundate ale cărucioarelor ciocnite pe la colţuri. Pentru că în mintea mea nu era suficient zgomot de undeva de prin subconştient s-a simţit datoare să se alăture şi Celine Dion şoptind suav „So this is Christmas”.

Stop, rewind, oameni buni, vorba lui Ştefan Bănică jr, o faceţi greşit, mă rog cel puţin treaba asta cu Crăciunul e nelalocul ei.

1. Cântecul care se auzea prin hangarul acela că mall nu-i pot spune era ceva cu „Is the season to be jolly” . Pe cuvântul tu de peloponez? Fix în perioada asta trebuie să fiu eu veselă? Dar de ce nu aş fi tot anul 25 de ore din 24, 357 de zile pe an? Cine  a decretat că tre’ să stau încruntată un an de zile, să doresc tot binele din lume caprei vecinului şi cum ajung în perioada Crăciunul miraculos să-mi dispară ridul acela vertical dintre sprâncene, care îmi marchează entuziasmul în faşa vieţii, să-mi expun dantura perfect sclipitoare şi să mă pup creştineşte cu tot cartierul că doar e Crăciunul ?

Ori îs jolly tot anul ori nu-s, dar nu e ca şi cum mi-ai da 200 de grame de veselie pe an să le folosesc musai toate odată  în decembrie că acum e sezonul şi toşţi facem la fel.

2. Să îi luăm lui X setul acela cu parfum şi cremă de ras că tot îi trebuie, să îi luăm şi bunicii nişte ciorapi că nah îi prind bine, să-i cumpărăm copilului colecţia aia cu enciclopedia să se mai culturalizeze că tot nu deschide o carte.

Oricum nu-mi plac cadourile utile, sunt împotriva sărbătorilor în care mama primeşte tigăi şi tata un set de şurubelniţe că oricum le trebuie. Cadourile trebuie să fie ceva ce îţi doreşti mult, extrem de mult, dar pentru că şi tu eşti o fiinţă la fel de „cu picioarele pe pământ” ca şi cei din jur nu-ţi vei cumpăra niciodată că-s bani aruncaţi pe prostii.

De ce să-ţi cumperi şevalet doar nu zace vreun Goya în tine? Frate nu contează dacă la un concurs de pictură cu pisica ea iese pe locul 1, dacă tu te simţi fericit mâzgălind pânza aia cu nişte forme irecognoscibile cumpără-l sau măcar asigură-te că ai cel puţin un prieten suficient de înţelept să-ţi cumpere ceva care te va face fericit.

Ce dacă stai 200 de ore pe săptămână la birou şi poate nu vei avea timp niciodată să foloseşti setul acela de sushi, dacă îl ai în casă eşti oricum cu un pas mai aproape de a-l folosi decât dacă ar trebui să-l şi cumperi de pe undeva în alea 2ore pentru tine pe care le ai pe an.

Iar cadourile de Crăciun mai mult decât celelalte ar trebui să-l facă fericit pe copilul din noi, dap, am trecut de 30 de ani asta nu înseamnă că nu citesc c aceeaşi plăcere cărţi de poveşti, e drept eu am atâta minte încât să-mi cumpăr singură chestii pentru toate personalităţile mele, dar poate mi-ar prinde bine un prieten care să-şi aducă aminte şi de copil nu numai de femeie, sau de profesionist.

3. Suntem la cumpărături de cadouri şi de ornamente şi de mâncare pentru Crăciun. S-au scris foarte multe cântece, poveşti şi poezele pe tema asta din care rezultă că 1) Crăciunul e o sărbătoare; 2) e o sărbătoare a veseliei. Ca atare chiar trebuie să ai aerul acela încrâncenat în vreme ce îţi conduci cu mână de fier căruciorul pe culoarele aglomerate? Chiar trebui să saluţi toţi morţii mă-sii când vă ciocniţi pe acolo? Doar omul nu s-a decis să joace popice cu tine, i-a scăpat namila de sub control şi s-a lovit de a ta. Nu poţi să ridici din umeri şi să zâmbeşti? Nu poţi să stai liniştit la coada de la casă? O să-ţi vină rândul stai calm, nu încuie nimeni mall-ul cu tine înăuntru.

Ptii cât m-am întins nici nu mai ştiu exact de ce m-am apucat de blogul acesta, până îmi aduc aminte zâmbeşte, mâine e Apocalipsa ediţia 2012 şi cum a nimerit în sezonul în care tre’ să fii vesel nu se poate să participăm aşa încruntaţi.

Time is not money

Îmi  plac oamenii cu timp liber, am tot respectul pentru cineva care reuşeşte să se organizeze atât de bine încât totul în jurul lui să se desfăşoare în ritmuri de menuet. Recunosc în sinele meu cel mai ascuns visez să ajung la starea asta în care timpul să curgă nici repede nici leneş numai bine cât să mă pot bucura de toate.

Dar unii oameni au prea mult timp. Şi mai ales nu reuşesc să înţeleagă ritmul vieţii celorlalţi.

Aşa că dacă mă vezi alergând în ritm de galop entuziast şi susţinut, cu o robă atârnând nebuneşte în urma mea, dacă vezi că nu am avut timp să ocolesc şantierul ci înfrunt vitejeşte noroiul şi fulgii de zăpadă care cad şi tot cad fără să se sinchisească de umbrela mea, simte-te liber să crezi că mă grăbesc undeva, că pentru  mine alea 5 secunde în care ţi-am strigat un Bună ziua din mers sunt maximul pe care îl pot da.

Te rog, nu te apuca să-mi povesteşti ce mai face bunicul Neacşu de la Dorohoi, în primul rând nici nu-l cunosc pe om, este bunicul cuscrului fratelui tău şiexceptând cazul în care a inventat un mijloc de amânare a Apocalipsei nici nu mă interesează ce face .

De asemenea mă doare în bascheţi la marele fix de aventurile lui Pufinezu’ motanul vostru cel atât de inteligent încât  nu vă decideţi dacă să-l duceţi la Românii au talent sau la Dansez pentru tine, în cel mai bun caz îţi voi recomanda un psiholog genial şi nu al ce emisiune să plantezi necuvântătoarea.

Dacă m-ai întâlnit pe stradă nu înseamnă că e momentul ideal să te alegi cu o consultaţie gratis. Promit că nu voi factura nici dacă suni şi vii ca omul la birou, în ideea faptului că te ştii cu ai mei dinainte de Războiul de Independenţă, ba chiar ai mai multe şanse să emit vreo opinie inteligentă şi care să te ajute în vreme ce îmi odihnesc posteriorul pe scaunul meu rotativ decât în vreme ce telefonul sună înnebunit cu 3 apeluri deodată mai ceva decât traficul din Bucureşti iar eu privesc rugător cu ochi de căţel inteligent un coleg care trece întâmplător pe lângă noi, poate poate în faţa unui terţ care tot zice „Hai să mergem” vei avea bunul simţ să te opreşti.

Pentru toţi cei care au impresia că povestea vieţii lor e mai importantă pentru mine decât să prind autobuzul, că să-i ajut pe ei contează mai mult decât să îmi respect nişte obligaţii proprii, ştiu că sunt repezită, ştiu că vă tai macaroana fără graţie, ştiu că nu dau dovadă de diplomaţia necesară şi  NU îmi cer scuze, că nu am de ce, vă anunţ numai că de azi va trebui să aveţi al voi plasturi dacă vă tentează să-mi risipiţi timpul. Pentru că Timpul nu înseamnă bani, cum cred americanii, Timpul e viaţă.

Sărbători Fericite!

Lacrima de Safir

Violette îşi strânse mai bine în jurul său pelerina albastră, nu se aşteptase să fie atât de răcoare în dimineaţa aceea de aprilie. E drept şi dacă s-ar fi aşteptat tot nu ar fi avut ce să facă. Pelerina ponosită era singura haină care ar fi putut să o apere de frig dar lungii ani care trecuseră peste ea îi subţiaseră stofa aşa cum îi furaseră culoarea. Aşa se întâmpla la urma urmelor cu toate: oameni sau lucruri, timpul le fura strălucirea în trecerea lui leneşă.

Timpul nu atingea nimic şi totuşi alunecarea lui peste lume ducea la înflorire şi decădere, nimic nu era veşnic, pantha rei. Ajunsă cu gândul aici Violette se opri şi aruncă o privire rapidă în jur apoi zâmbi. De parcă ar mai fi contat acum ce gândeşte, putea să spună orice voia chiar dacă era anul 1460 şi ea locuia în Arras.

De fapt locuise, dacă avea să supravieţuiască zilei nu se putea întoarce  niciodată.  Poate într-o zi una din urmaşele ei dar nu o fiică, poate o nepoată, poate peste vreo câteva generaţii cineva se va întoarce să recupereze frântura de magie pe care avea de gând să o lase acolo pe malul bătrânului Scarpe.

Se opri, închise ochii şi privi de data asta cu atenţie în jur, ochii erau înşelători dar ochii minţii nu te minţeau niciodată, descoperi numai câteva veveriţe şi o vulpe, nici un pericol din partea lor.

Începu să sape încet cu pumnalul consacrat ritualurilor, avea nevoie de o groapă adâncă dar îngustă, avea nevoie de delicateţe ca nu cumva să fie vizibilă odată astupată. Gândurile îi rătăceau la vremurile fericite ale copilăriei, la vremea când magia nu era un pericol de moarte.

De la magie pornise totul, era o combinaţie a poveştilor despre Lacrima de Safir şi a celor despre vrăjile ei de dragoste. Cumva ducesa de Burgundia ajunsese la concluzia că dacă Lacrima ar fi a ei nici un bărbat nu i-ar  rezista nici măcar regele .

Apă trecută de mult peste pietre, nu mai conta cum pornise totul, groapa era acum suficient de adâncă să ascundă secretul, desprinse bijuteria de la gât cu greu, era parte din ea. Era un cadou de la naşa ei. Îl primise în ziua în care împlinea 7 ani , în ziua în care magia se deschisese în faţa ei şi în cei 14 ani care urmaseră nu se despărţise de el nici o secundă, ascuns sub haine.

Poveştile spuneau că era de fapt o lacrimă a zâna Mélusine pe care  o strămoaşă o primise de la aceasta şi că încă de atunci le dăduse femeilor din familia Tannoye putere asupra elementelor naturii şi asupra inimii oamenilor. De atunci trecuseră sute de ani şi pandantivul trecuse din generaţie în generaţie dând putere şi îmbogăţindu-se la rândul său.

Magia familiei se întemeiase, poate, cândva pe puterea Lacrimei de Safir dar între timp femeile învăţaseră multe, despre plante, despre lume, despre oameni. Violette se întrebase de multe ori dacă fără amuleta sa ar mai fi putut comanda minţilor şi inimilor dar nu avusese niciodată curajul să încerce.

Acum trebuia să renunţe, fugise din Arras dar nu era sigură că avea să le scape urmăritorilor ei, dacă aveau să o prindă Lacrima nu le va cădea în mâini, piatra străluci fugar ca un zâmbet amar în timp ce o catifea albastră o ascunse de lumină. Mâinile îi tremurau când puse preţiosul pacheţel în punga de piele şi apoi în adâncul gropii proaspăt făcute. De peste o mie de ani Lacrima se odihnise  pe inima unei Tannoye, ceea ce făcea acum era o trădare dar totuşi una care putea fi iertată.

Astupă groapa, apoi o acoperi cu bucata de iarbă pe care o jupuise cu grijă de deasupra. Nu avea să pună nici un semn dacă era menit ca Lacrima să se întoarcă atunci va da ea însăşi un semn.

Porni grăbită spre Sud deşi orice direcţie era la fel de bună câtă vreme se îndepărta de ascunziş. Era obosită şi parcă lipsită de talisman redevenise un simplu om, nu mai era vrăjitoarea care putea opri apa cu un semn al mâinii şi putea aprinde focul iubirii cu un mănunchi de flori şi o vrajă, era Violette de Tannoye, un om ca toţi oamenii.

Au prins-o două zile mai târziu, bărbaţi înalţi călărind cai puternici şi au dus-o în faţa ducesei de Burgundia. Stăpâna nu mai avusese răbdare să îi fie adusă prizoniera la castel ci ieşise ea însăşi în întâmpinare. Arras cu tribunalul lui erau departe aşa că judecata s-a ţinut într-un crâng rotund de stejari şi cu greu poate fi descrisă furia ducesei când a aflat că asupra vrăjitoarei nu se găsise nici o  bijuterie.

Nimic nu a dat rezultate gura prizonierei se încleştase în tăcere şi ochii ei la fel de albaştri ca Lacrima de Safir priveau cu mult dincolo de călăii ei.  Nici măcar nu tresărise când vârful cuţitului îi crestase în fâşii adânci pielea albă în speranţa că durerea o va convinge să spună unde ascunsese talismanul.

A îndurat totul în tăcere iar soldaţii care îi pregătiseră rugul au jurat până pe patul de moarte că vrăjitoarea însăşi se transformase într-o flacără roşie dansând în mijlocul focului.

Legenda spune că în fiecare an în ajunul zilei de 1 mai, în noaptea vrăjitoarelor deasupra locului în care a fost îngropat talismanul joacă o flacără albastră pe care nu o pot vedea decât urmaşele familiei Tannoye, dar de atunci familia s-a împărţit în cele 4 vânturi şi multe din poveşti s-au pierdut.

Dacă ai trecere prin Arras în noaptea Walpurgiei priveşte cu atenţie malurile bătrânului Scarpe, cine ştie dacă nu cumva eşti moştenitoarea Lacrimii de Safir iar  străstrăstrăbunica ta a fost o Tannoye aruncată de istorie în lumea largă.

Voodoo cel de toate zilele

Probabil aveţi despre Voodoo aceeaşi imagine ceţoasă şi neclară pe care o am şi eu, adică e muuult influenţată de filmele americane în care neşte preotese musai negre şi imense  înfig metodic ace în neşte păpuşele nevinovate compuse in cele mai neatrăgătoare materii prime. Nu exclud posibilitatea ca asta să fie de fapt magia cajun din zona New Orleans numa’ că asta e în mintea mea Voodoo.

Aaaa şi mai e o imagine, aia cu zombi, adică nu mai ştiu eu unde şi anume am citit că tot prin Haiti patria mamă a lui Voodoo ăsta există nişte vrăjitori atât de buni încât scoală literalmente morţii din morminte şi îi folosesc să facă diverse.

La o adică asta nici nu mi se pare o idee rea . În primul rând morţii oricum erau morţi deci nu aveau nimic mai breaz de făcut, deci nu e ca şi cum ar putea să facă o criză de nervi că trebuie să sape grădina când voiau la concert, plus că aşa nici nu se plictisesc. În fazele în care Gicu şi Mărin, cei doi neuroni personali ai mei (chiar să caut blogul cu prezentarea lor şi să-l postez aici ca să ştiţi despre cine vorbim), revenind că nu mai ştiu de unde am plecat, când Gicu şi Mărin filozofează despre viaţa de după moarte asta mă preocupă cel mai rău – să nu mă plictisesc stând închisă în propriu sicriu. Nici măcar nu e cu capac de sticlă Albă ca Zăpasa Style să mai văd şi eu lumea.

În al doilea rând că n-am uitat de zombi e şi avantajul angajatorului, salariu nu le plăteşti că nu mai au capacitate de folosinţă deci nu pot fi parte în contracte fie ele şi de muncă, contribuţii pentru casa de sănătate sunt deja în afara discuţiei, şomajul al fel, de pensie ce să mai vorbim.

Când pui problema de maniera asta mai că m-aş duce să import doi trei preoţi că la o adică un zombi la lucru e chiar mai ieftin decât un chinez şi incomaparabil mai avantajos ca un român.

Oricum am ajuns al ideea asta cu Voodoo de la un articol care mi-a sărit în ochi pe net, cum se vindecă lumea de mahmureală prin alte părţi. Şi dacă unii au soluţii active, supe, murături, bere rece, mă rog ceva ce trebuie făcut asupra ta însuţi, haitieni au soluţie care mi s-a părut profund românească, înfig 13 ace în dopul sticlei şi aşteaptă să treacă mahmureala.

Acum sincer asta nu vă aduce aminte de discuţiile noastre legendare cu oaia în care aşteptăm să treacă ideile de asasinat ale celorlalţi baci mioritici? De plângerile noastre numeroase şi stufoase contra nivelului scăzut de trai, abuzurilor, corupţiei,  birocraţiei şi ce mai vreţi voi după care aşteptăm să se rezolve de la sine?

Mie una aşa de mult mi-a plăcut încât cred că deja am găsit soluţia ieşirii din criză înfigem 13 ace  în criză şi aşteptăm să treacă? Sau o fi mai util să înfigem 13 ace în fiecare politician  şi tehnocrat care veghează al liniştea noastră?

Eu nu stiu sa.....

Se poartă specializarea şi dubla specializare şi supraspecializarea, terminăm şcoli şi facultăţi şi mastere şi după aia mai facem neşte training-uri şi neşte module. Avem o diplomă în ceva după care musai ne apucăm şi mai luăm una în direcţia opusă. Ne putem angaja pe 100 de mii de posturi şi putem duce la bun sfârşit 80% din treburile care trebuie făcută în firmă indiferent dacă în segmentul nostru sau nu.

Ne-am însuşit dincolo de limite celebrul îndemn „Învăţaţi!Învăţaţi! Învăţaţi!” (pentru cei care nu au prins epoca nu-i bai google it, chiar îs curioasă ce o să aflaţi). Şi nu numai la lucru, facem asta peste tot, facem asta acasă, în relaţiile de familie, în relaţiile cu prietenii, uneori temeinic, uneori după ureche dar o facem.

Este constanta zilelor noastre, să ştim să facem cât mai multe, să ne pricepem şi la politică, şi la medicină şi la mecanică şi la gătit.

Poate pe vremea lui Leonardo da Vinci chestia asta era posibilă dar acum nu mai poţi fi omul acela universal care are cheia tuturor problemelor şi ghici ce ? Nici nu e de recomandat.

Alege unele din lucrurile pe care vrei să le faci, alege-le pe alea care îți plac şi nu te întinde mai mult decât îţi este plapuma. Nu te grăbi să faci tot ce ştii şi tot ce poţi pentru că nu trăim în lumea aia ideală în care ne protejăm unii pe alţii. Imediat ce şeful, colegii, soţul, mama, soacra, rudele, prietenii sau copii vor pricepe că tu poţi să faci ceva în locul lor, se vor grăbi să te roage întâi să le ţii locul o dată, apoi impresionați de cât de excelent ai făcut tu chestia aia te vor mai ruga o dată şi încet te vei trezi că a intrat în obiceiul locului să o faci tu permanent.

Aşa că stai uneori şi întreabă-te dacă e cazul să înveţi să repari robinetul de la baie. Da, ştiu picură îngrozitor şi îţi torturează nervii ca picătura chinezească dar nu ai deja destule de făcut mai e cazul să o adaugi şi pe asta?

Ştiu că pot învăţa să fac orice şi o voi face perfect, ştiu că pot deja să fac multe, incredibil de multe, exagerat de multe dar preferă să nu.

Avem cu toţii un timp limitat şi nu mă refer la câte ne-am băgat prosteşte în program,la toate sarcinile cu care ne-am umplut ziua până când ne-am trezit că nu ne aducem aminte dacă a fost soare sau înnorat, că aveam prea multe de făcut şi nici un pic de timp pentru frunzele toamnei, avem un număr de X zile pe care să le folosim cât putem mai bine pentru noi.

Aşa că eu nu ştiu să  conduc, nu ştiu să spăl vase, nu ştiu să lustruiesc aragazul până când îndeplineşte standardele tale, nu-ţi place cum îmi iese mie, umileşte-mă frecându-l tu vreo 4 ore să devină perfect, învaţă-mă minte că nici un pahar nu am învăţat să spăl bibilindu-l al infinit într-o mare de spumă, de principiu nu ştiu să fac mai nimic din ce ai de făcut tu şi nici nu am capacitatea intelectuală de a deprinde aceste complexe meşteşuguri.

Eu nu ştiu să fac 100 de mii de chestii şi ştii ce? Nici nu-mi trece  prin cap să învăţ. Până când cineva îmi va demonstra matematic de ce ar trebui să le ştiu eu pe toate, de ce ar trebui să fiu atât de incredibil de egoistă încât să nu le dau şi celor din jur şansa să muncească prefer să îmi pierd (complet aiurea făcând chestii idioate ca plimbările şi cititul) timpul pe care l-aş putea dedica supracalificării mele în scopul de a fi numită wonder women sau mai exact aia care tre' să le facă pe toate ca să avem noi timp liber.

Etrierul vietii mele

Şi a fost vacanţa de vară 2012, partea 4 a sau a 5 a dar cine le mai numără. Pentru că a fost ultimul segment înainte să înceapă muncile diverse am ales să ne desfăşurăm forţele în ţară, la loc de verdeaţă si odihnă, nu aia veşnică şi am avut în plan musai relaxarea neuronului.

Lucrurile au început bine, excelent aş zice cu debarcarea mea în gara Lugojului după numai vreo 20 de minute întârziere, chestie despre care mi s-a spus că e un miracol în călătoriile cu CFR-ul zilelor noastre.

Am continuat şi mai bine la un pahar de vorbă, la o mâncare tradiţională, adică pizza şi al poveşti. Spun că au continuat şi mai bine pentru că al discuţii s-a implicat activ Hugo un cocktail fuarte interesant aromat, lejer obraznic, dezlegătoriu de limbi şi mare ajutor în boli care afectează memoria că după vreo 2 pahare începusem să-mi aduc aminte formulele de integrare şi derivare pe care le-am uitat de prin liceu când încă aş mai fi avut treabă cu ele.

Personal cred că de pe aici a început ghinionul, Hugo nu are efecte asupra clopotelor ca atare acestea au continuat să marcheze clar, sonor şi scurt fiecare sfert de oră trecut, iar la fix cu voia Domnului băteau prelung, trezindu-mă invariabil din somnul abia prins de o mânecă. Până să apuc eu să aduc mulţumiri fierbinţi responsabilului cu aranjamentul acesta se făcea  şi un sfert şi în loc să adorm o luam de la capăt. Aş zice că noaptea aia a fost petrecută în rugăciune ceea ce mi-a tulburat grav karma, zen-ul şi feng shui-ul astfel că a doua zi a avut de suferit un pic.

Bun, deci pe la 9 şi ceva mărunţiş de dimineaţă, l-am încărcat pe troli cu restul bagajelor foarte organizate ale lui Maurice în maşină, am fixat cap compas Băile Herculane şi am pornit la drum în acordurile sfâşietoare ale unor tanti şi nenii foarte romantici care se găseau prin colecţia de cd-uri a numitei maşini.

Şi am mers mai ceva că Făt Frumos cu vreo 80 de km la oră că mai mult nu voia să tragă, logic asta nu ne-a dat de bănuit pentru că noi suntem nişte firi extrem de încrezătoare. Precizez pe această cale tânărului care mi-a comunicat că dacă te urci în maşină tre’ să te uiţi şi tu de benzină, apă şi ulei, că şi femeile verifică treburile astea la urcarea în maşină, plus noi verificăm şi integritatea, funcţionalitatea şi curăţenia retrovizoarelor pentru că nah cum să pleci la drum fără o tuşă de ruj proaspăt.

Şi cum ne baladam noi aşe cu viteză legală pe şoselele patriei am ajuns în Caransebeş, unde normal se lucra al stradă ca peste tot în susnumita ţară şi se circula destul de dificil, drept urmare coadă, drept urmare oprit maşină şi pe când voiam să continuăm ne-a dat cu radical. Mati nu a mai putut fi convins să se mişte, prezentând roata din faţă dreapta blocată.

E drept că imediat am făcut rost de vreo 10 oameni foarte dispuşi să ne ajute să împingem maşina din mijlocul drumului ( între noi fie spus dacă e să se defecteze măcar s-o facă în stil şi să blocheze strada decât să sufere anonim lângă trotuar) numai că Mati a refuzat să se lase împins. E drept la cât cântărea el şi la numărul de persoane putea fi mutat lejer pe sus dar dacă oamenii nu s-au gândit la asta nici eu nu am atins subiectul.

În cele vreo 25 de minute cât am stat acolo, am ajuns să apreciez la maxim talentul românului de a se pricepe nativ nu numai la politică şi fotbal ci şi la mecanică. După lungi discuţii s-a decis că e o problemă cu planetara de ce musai planetara deşi maşina nu bătuse de nici o culoare mă depăşeşte dar nah cum să te pui cu autorităţile în domeniu.

Am apreciat de asemenea la maxim adaptabilitatea în trafic a şoferilor noştri care dădeau cu ochii de ditamai triunghiul în spatele maşinii care spunea clar că e o problemă şi în loc să depăşească pe dreapta că har domnului era destul loc preferau să se aşeze în spate şi să interpreteze Oda Bucuriei la claxon şi înjurături. Oricum buni samariteni la fiecare 3 minute apărea unul decis să împingă maşina de parcă cei 10 oameni care stăteau lângă ea nu auziseră de tehnica asta şi de aia nu o încercaseră.

După folosirea intensă a celei mai tari unelte dată pe mâna unei femei :telefonul mobil s-au produs următoarele miracole: a fost deschis un Service  (obişnuită cu târgul meu habar nu aveam că în Caransebeş sâmbăta service-ul e închis), au fost recuperaţi vreo 3 mecanici şi o venit şi cineva de la intervenţii să vadă în ce stare ne găsim. Logic legile lui Murphy au funcţionat impecabil, pana să vină ajutorul roata de răcise şi şi-a dat lejer drumul ducându-ne până la garaj.

Garajul e un loc minunat în care Mauice a aflat că are etrier la maşină şi că e destul de scump,  mă îndoiesc că între timp a aflat şi ce face el.(Acum pe bune, mâna sus cine verifică etrierele când pleacă de acasă). Tot în garaj am aflat că dacă scoţi o garnitură e posibil ca maşină să meargă mai bine decât cu ea.

 Cert e că după vreo 5 ţigări sudate de Maurice una după alta şi după vreo 5 variante încercate de mecanici care fiind de la Service Automobile Caransebeş nu aveau în magazie piese pentru Mati, după încercarea de a face rost de piese de la vânzătorul maşinii Michelini Prest care ne-a comunicat mai puţin graţios că de vreme ce nu am cărat maşina în spate până al ei deşi aşa ne indicaseră al telefon să facem bine să ne descurcăm de ai fi zis că ne fac cadou piesa lu’ peşte şi nu le intră neşte bani în casă, deupă toate astea imposibilul s-o produs şi Mati a fost declarat în stare să ne ducă şi aducă din vacanţă ( cu salvarea promptă totuşi în telefon a numărului pentru platformă în caz că Mati are alte idei )

De aici încolo drumul a continuat lin şi în vreo 2 ore de la evenimente eram deja instalate la piscină degustând neşte licori nu taman locale dar foarte binevenite la nervii noştri abuzaţi, despre care licori vorbim data viitoare.

Roma

Şi a fost Roma anno domini 2012……..Povestea vacanţei al Roma a început într-o seară de ianuarie, cu o bere şi un corazon în maximă nevoie de reparaţie. Logique, sufeream aşa cum numai eu o pot face pentru că ratasem o vacanţă de vis, pentru că………dap stau încă subţire la capitolul romanţa vieţii mele dar şi aici se lucrează.

Şi cum mă plimbam eu pe net fără chef cu mintea aiurea am văzut o reclamă cu o vacanţă la Milano destul de ieftină şi m-am decis să merg, normal nu singură aşa că am deschis linia de înscrieri.

La prima strigare s-a decis că dacă tot mergem să fie Roma, vedem şi noi în calitatea noastră de creştini Vaticanul, la a doua strigare s-a decis să fie începutul lui mai şi de aici lucrurile au început să curgă domol ca o apă de şes.

Vacanţa la Roma a subliniat gros, pentru mine, câteva din legile despre care tot citeam în cărţile de dezvoltare personală.

1.     Că dacă ai o idee bruscă trebuie musai s-o pui în aplicare fiindcă Universului îi plac lucrurile rapide.

2.     Dacă îţi doreşti ceva suficient de mult acelaşi Univers va conspira din toate forţele să-ţi îndeplinească dorinţa

3.     Lucrurile asemănătoare se atrag.

Poate mai sunt şi altele dar astea mi se par suficiente.

A doua zi după idee am pornit să colindăm şi bilete să luăm, apoi să ne găsim cazare la preţuri al fel de mici şi în final să ne facem programe culturale de vizitat ceva prin Roma.

Posibil, ba chiar probabil blogul acesta va avea subdiviziuni, azi e numai despre sentimente, lucrurile serioase, de organizare nu se vor regăsi aici.

Roma e copleşitoare, poate nu mai e caput mundi, sigur există construcţii mai mari, decoraţii mai grandioase, religii cu temple mai impresionante dar Roma e senină. Chiar şi în bisericile în care fiecare sfânt în parte era reprezentat murind în chinuri nu te urmăreşte durerea martirilor spanioli de exemplu.

Roma e un cer albastru şi înalt, parfum de flori de portocal şi focuri de leandru.

Roma e linişte, într-un furnicar de oameni te poţi simţi la începutul lumii, tu cu tine. Dacă ţi-ai pierdut drumul şi ai vreo 500 de euro mergi la Roma să te reinventezi, să stai în vârful uneia dintre coline, la alegere şi să înţelegi că totul e trecător, că timpul nu iartă pe nimeni şi Carpe diem e una din cele mai inteligente treburi inventată vreodată de neuronii umani.

Romanii aveau o vorbă, bine aveau mai multe dar cu asta se leagă bine blogul prezent : Primum vivere deinde philosophari  în traducere ca să admiri frumuseţile Romei trebuie să ai masă şi casă, plus transport de la o minune la alta . Să le luăm în ordine:

1. Casa , eu una am stat într-un complex de bungalowuri, respectiv acesta http://www.villageflaminio.it/, unde mi-a fost cald şi bine.

Căsuţele corespundeau celor trei criterii esenţiale: curate, cu baie proprie la care apa caldă era asigurată şi cu sistem de încălzire, ca bonus sunt situate într-un parc frumos, cu trandafiri, salcâmi, tei şi alte câteva zeci de feluri de pomi şi flori. Accesul al căsuţe se face pe o potecă din piatră nu galbenă că nu suntem în Oz, dar care şerpuieşte pe pajişti de trifoi verde şi bogat.

Alt bonus de la recepţie în centul satului te poţi plimba cu un trenuleţ din alea de care aveam şi noi la mare când eram mici.

Bonusul 3 foarte important când călătoreşti ieftin, altfel nu ai citi blogul acesta,  Carrefourul este efectiv peste stradă şi dacă o cutie de bere la supermarket e 50 de cenţi şi aceeaşi bere în oraş e 7 euro avantajul e clar.

Ultimul bonus este situat foarte aproape de gara Due Ponti şi în vreo 20 de minute eşti în centru în Piazza del Popolo.

2. Masa asta se poate rezolva fie de la supermarket, fie ieşind din zona turistică unde preţul unui singur fel este de la 10 Euro în sus. Totul e să ştii ce cauţi. Am mâncat la doi paşi de piaţa Navona cu vreo 9 Euro meniul zilei, bruschete, paste, cappuccino şi dap avea şi desene pe el.

3. Transportul are 2 subdiviziuni: de  la aeroport în oraş şi prin oraş.

De la aeroport poţi opta pentru vreo 4 varinate, am în vedere Fumicino că acolo am fost:

- un taxi care e în jur de 40 de euro până în centru

- trenul Leonardo Expres care pentru 14 euro te lasă la Termini

- autobuzul care face cam acelaşi traseu, la 4 euro dar mai încet

- trenul regional până la Ostiense, apoi un metrou în ce direcţie ai treabă, asta ajunge la vreo 7 euro cu totul

- dacă ai de traversat oraşul cum am avut noi şi sunteţi 6 cea mai bună afacere e un shuttle, o maşină drăguţă care te lasă la poarta hotelului, la care şoferul nu îţi ia un euro în plus pentru fiecare bagaj pus de el  în portbagaj ( ca la taxi), te ajută să cobori şi dacă ai nevoie stabileşte el la ce oră trebuie să te ia la plecare ca să prinzi avionul spre casă fără emoţii. Afacerea asta a fost vreo 33 de euro de persoană cu ambele drumuri şi nouă ne-a plăcut.

Transportul prin oraş se poate face cu metroul, autobuzul, tramvaiul, iar în apropiere cu trenurile regionale, biletele individuale costă 1 Euro şi-s valabile 75 de minute din momentul compostării.. Eu am optat pentru abonamentul de o săptămână care a fost vreo 16 Euro şi mi-a permis să mă plimb nelimitat cu orice mijloc de transport ceea ce s-a dovedit util când ne-am pierdut în căutarea catacombelor Priscillei.

      În mare cam astea sunt datele tehnice despre Roma zilelor noastre, blogul despre oameni şi locuri data viitoare.

Să ne înţelegem din capul locului, Roma nu e oraşul în care te duci să râzi, Roma e un oraş serios, romantic, dulce amărui, cu istorie, martiri, biserici, artă dar nu un oraş în care să te hlizeşti nonstop.

Şi acum excepţia care confirmă regula: este puţin probabil să ieşi serios în vreo fotografie dacă ai călători într-un grup de 6 lemuri nebuni cu King Julien în frunte.

Să o luăm cu începutul pentru o călătorie de neuitat la Roma se iau trei bucăţi de virgini, care nu au fost ever veci în viaţa lor cu avionul adică, şi cu o seară înainte li se spun poveşti despre data aia când ai prins tu un fost pilot militar pe linia civilă. Asta va garanta consimţământul lor entuziast la înghiţirea unor pastile de xanax înainte de decolare şi aterizarea cu 3 zombi zâmbăreţi la destinaţie, musai să nu rataţi experienţa.

Imedia după aterizare, numai pentru a verifica viteza de reacţie cineva, eventual King Julien în persoană tre’ să se piardă de grup, să vezi regăsiri emoţionante prin aeroport de i-ar cădea Andreei Marin self esteem-ul pe jos.

Partea trei hăituirea mijloacelor de transport spre oraş, unde descoperi că tot ce ai citit tu pe net acasă nu bate cu ce să găseşte la faţa locului, aşa că bagi zâmbetul de 1000 de watti, identifici ceva ce pare italian autentic, de altfel Roma e plină de alte naţii care nu ştii cum stau cu curtoazia, şi ataci. Ia notiţe la faza asta o să o repeţi până al extenuare nu musai de nevoie.

Nota bene: Probabil ţi s-a spus ca şi mie să nu vorbeşti româneşte nici tu cu tine în gând, eh nu e aşa, dulcele nostru grai mi-a deschis porţi peste tot, fie la românii angajaţi pe terase, în muzee şi alte locaţii, cât şi la italienii get beget.

Imediat ce ai ajuns la hotel atacă merindele de acasă, sfătuim puternic pro clisă (slănină afumată cu simţ ardelenesc de răspundere), pe care tre’ s-o mănânci musai cu ceapă ( cumpărată de la Carrefourul de peste drum), după ce duhneşti mai ceva ca spray-ul paralizant, tu şi toţi ai tăi, ieşi în târg şi repetă partea cu solicitarea de informaţii, peste vreo 5 ore pricepi tu de ce se uitau oamenii ciudat.

Mno, io una am beneficiat de avantaje deosebite, am călătorit cu Maurice care trebuia recuperată din toate a se citi chiar TOATE tonetele de îngheţată şi un preot (pentru prieteni popa sau padre).

Aceste două specimene au provocat una din cele mai frumoase poze cu şi despre mine din ultimul deceniu. Locaţie Piazza Navona, patria tuturor artiştilor din Roma, taman veniserăm de la Pantheon, de lângă care puternic marcate de energiile locului toate cele 5 femei din grup marcaseră neşte îngheţată şi cum ne uitam noi aşa la fântâni o adiere de vânt îmi aduce o aromă pregnantă de zmeură.

Maurice descoperise încă o îngheţătărie (habar n-am dacă există cuvântul dar ar trebui inventat şi la noi), logic poftesc şi io. Dacă vrei tot din asta, îmi zice Maurice binevoitor, nu-ţi lua că nu-s în stare să mănânc decât jumătate şi îţi cedez jumatea doi.

King Julien e un lemur înţelept aşa că mi-am achiziţionat propria îngheţată, casata de la Tre Gelati, cărora am promis instant că le voi face reclamă pe acest blog.

Ştiu toate blogurile povestesc despre Tre scalini sau în cel mai bun caz Tre fontane, de la primii am încercat nu se compară cu casata mea, aşa că dacă treceţi prin Piazza Navona daţi-i o şansă.

Revenind, motivată de alegerea mea altă maimuţă pofticioasă şi-a cumpărat o casată, ca rezultat final, Maurice a mâncat toată îngheţata proprie, jumătate din a doua casată şi jur că se uita cu intenţii necurate şi la a mea.

Adaugă la asta un vechi ritual păgân păstrat încă aşe pe sub mână în bisericile creştine, deschiderea cărţii de către preot ( bine în realitate nu ştiu ce carte se deschide, al nostru citea din ghidul Romei despre bisericile din zonă, e drept cu intonaţie) dar faţa uluită a amicilor la rugămintea Părinte deschide-ne cartea şi executarea instantanee a subiectului au făcut toţi banii.

Alte lucruri de făcut la Roma, musai trebuie să te rătăceşti, dacă eşti femeie, nu că am fi urmărit în mod special asta, aparent era un talent înnăscut pe care îl aveam cu toţii, dar poliţia arată impecabil şi sunt în stare să te ducă de mână până la destinaţie. Am observat şi destule femeie în uniformă aşa că aş aştepta şi părerile unui bărbat rătăcit în Roma.

Neapărat să mănânci la una din terasele aflate la o stradă de buricul zonei turistice, e ieftin, poţi avea surpriza unor complimente în propria ta limbă şi nu de la un conaţional.

Absolut de bifat să nu accepţi tupeul nesimţit. Studiu de caz, tu cu încă 4 prieteni mergeţi la o terasă, rupţi de sete, acceptaţi că veţi da 7 euro pe o bere şi vreo 15 parcă pe o pizza, deja ştiţi că veţi plăti o taxă în plus pentru statul pe terasă şi tot sunteţi de acord, nah când eşti la Roma faci ce fac romanii. Dai comanda unui nenea care se presupune că e de serviciu şi aştepţi berea rece ( după colindatul prin forul roman ar fi prins tare bine).

Numa’ că nu vine berea, vine o tanti care spune că dacă vrei să stai pe terasa lor trebuie musai să-şi ieie toată lumea de mâncare, sfatul meu e să nu te enervezi, zâmbeşte larg şi ridică-te cu atitudine apoi ieşi regal din zonă fără să uiţi să spui grazie, ca bonus cu coada ochiului vei vedea că te mai imită populaţia încă unei mese, ar fi fost şi mai bine să reţin numele, cei trei cititori ai mei nu ar fi călcat ever pe acolo scutindu-se de un tratament aberant.

Alt must do in Rome să îţi cumperi genţi de marcă făcute în China de la brazilienii şi indienii de pe stradă, parte minunată nu-s genţile ci procedeul de negociere, pleci de la 40 de euro şi o iei al 10, bine ea  face probabil 5 dar ce contează taman ce te-ai purtat mai  cool decât Kevin Spacey în Negociatorul.

Probabil că idei mai sunt dar mai lăsăm şi pe altă dată.

Hallstatt

Mdaaaaa, azi, de fapt de aseară a început să mă bântuie una din aventurile de vacanţă. Este numa’ vina lu’ Lulu că ea mi-a adus aminte de povestea asta.
        Eram cam în a 6-a zi a vacanţei mele teutone. Spre deosebire de vacanţa de anul trecut în care legendele Pragăi şi Vienei îmi fuseseră picurate în auz, mai calm sau mai tumultuos, mai serios sau mai vesel, acum eram în a 6 a zi de tăcere încrâncenată a ghidei (cine s-o mai duce vreodată undeva cu agenţia asta!) şi a 6 a zi de maltratare a urechilor mele delicate cu melopeile limbii germane.
       Era ziua destinată vizitării Hallstatt-ului, orăşel frumos situat în Austria, regiunea Salzkammergut, (nu-i aşa că sună într-un mare fel?).  Era a 6 a zi de treziri la ore inumane şi total neadecvate vacanţei. Dom’le să fim înţeleşi Gicu şi Mărin, nu funcţionează eficient dacă-s treziţi înainte de orele 8 sau treacă de la noi 7 şi ceva mărunţiş să mergem al lucru.
        Eh una din metehnele lu’ tanti ghida era să ne spună cu un zâmbet sadic, seara când ne cazam şi dispărea în necunoscut, „Mâine dimineaţă avem program lejer, plecăm la 7”
        Alooooo! Tantiiiii şi dacă e program încărcat ce facem? Nu mai dormim? Plecăm al 7 însemna un duş chiaun de somn pe la 6, 15 dimineaţa. micul dejun la 6,30 (aici îi găsesc de vină şi pe nemţi, cum măh să serveşti micul dejun în creierii nopţii?), aburcatul în cameră spre recuperarea bagajelor şi înghesuitul în autocar spre inventariere. Nici nu mă mai mir că toată vacanţa mi-am petrecut-o cu o ciocolată în mână, trebuia să recuperez cumva lipsa somnului.
    Revenind la a 6 a zi, pentru înţelegerea totală a evenimentelor trebuie stabilite câteva chestii de fundal.
       Io, care este pe persoană fizică, m-am născut hipotensivă şi am toate şansele să mor aşa. Adică a fost nevoie să mă calce o maşină şi să fiu în stare de şoc pentru a avea tensiunea 10 cu nu ştiu cât, adică aproape normală.
        Pe cale de consecinţă înălţimile nu-mi priesc, de nici o culoare, la asta se adaugă o altofobie sănătoasă, căpătată în urma căderii graţioase de la etajul 2 al unei case prin tinereţe.
        Trezitul de dimineaţă lasă urme nesănătoase asupra personalităţii mele, fuarte drăguţe de altfel , iar parcurgerea cu autocarul a unui drum în care de la fereastră vedeam fie neşte prăpăstii destul de abrupte fie pereţi de tunel nu erau de natură să ajute.
     Pe de altă parte nu am ştiut că vom coborî în mină, ca atare am plecat de acasă dotată cu papucii mei buni la toate, mai puţin la o temperatură constantă de 8 grade Celsius. Ca o consecinţă directă mi-am pierdut ceva timp în Viena căutând neşte încălţări adecvate evenimentului. Şi am găsit, la Zara, la copii, aparent acolo toată lumea trăieşte pe picior mare, cu vreo 2 numere mai mare decât piciorul meu personal.
     În dimineaţa atacării Hallstatt-ului am descoperit că după ce îmi odihnisem picioarele, şi şoşonii de la copii îmi erau mai lărguţi, dar în lipsă de ceva mai breaz mi-am pus  şosetele,  mi-am băgat picioarele cu încredere şi am pornit vioi la drum.
  Deci, debarcăm în oraş pe la 8 şi ceva mărunţiş, ne regrupăm şi merem la casa de belete ca să ne dăm cu funicularul vreo 2000 de metri, îmi fac de lucru  plimbându-mă prin zonă, numai să nu mă mai gândesc al ce mă aşteaptă.

        Proastă idee, în vreo 10 minute încep să-mi simt din ce în ce mai acut încălţările lucrând discret dar decis la producerea unor băşici pe călcâiele din dotare.
      Tanti ghida a reuşit să ia biletele şi în acelaşi timp s-o piardă pe doamna mă-sa, o femeie de treabă la vreo 80 şi de ani a cărei ocupaţie în viaţă era să se piardă peste tot, o recuperăm pe MAMA de la toaletă şi reuşim să ne aşezăm la rând să intrăm la funicular.
         Ai dracului nemţi dom’le, nu numai că pe belete scria în clar fix ora şi minutul la care trebuia să te îmbarci, dar ăştia nu au dom’le ca la noi în societatea civilizată oameni al intrate care să-ţi rupă beletul. Nu şi nu că aşa sunt ei încăpăţânaţi, trebuie să ţii beletul să citească automatul codul de bare.
         Dap, dar noi venim din Românica, unii din noi de la Călăraşi City, unde nu să iegzistă aşa ceva, aşa că un nene reuşeşte să plimbe beletul în sus în jos şi circular prin faţa aparatului până îl blochează. Înmărmurit calculatorul nu poate să mai citească. La fel de înmărmurit un austriac apare şi ne permite accesul manual în clădire.
       Mă rog, la vreo 15  din noi după care zice Gata, restul funicularul următor. Şi uite aşa începe drama, austriacul lipsit de sentimente a lăsat o duamnă să treacă despărţind-o de scumpul ei jumătăţoi (acesta cred că e un citat din Negruzzi, da’ n-aş băga mâna în foc)
        Austriacul, neamţ dom’le, nu pricepea telenovela, el ştia că are un număr de oameni care trebuie să urce în funicular, nici mai mult ca să permită accesul domnului, nici mai puţin ca s-o lase duamna să-l aştepte.
       Duamna la rîndul ei, nimic, ea fără jumătăţoi nu urcă, ghida ar fi încercat să aplaneze conflictul dar nu vorbea germană, până la urmă s-a găsit o soluţie de compromis, austriacul a lăsat un terţ să treacă de poartă şi să urce în funicular, iar duamna şi-a aşteptat jumătăţoiul lângă austriac.
         Eram de o oră în oraş şi deja reuşiserăm imposibilul, să-i întârziem pe austrieci cu vreo 5 minute, ştiu la noi acasă e infim, nici nu merită menţionat, lor le-am dat ziua peste cap.
         În funicular cred că a fost frumos, dar nu pot depune mărturie, deoarece era transparent, vedeam aşe hăul sub picioare şi am stat cu ochii închişi ţinându-mă vajnic de o bară, de parcă în cazul nefericit în care ne prăbuşeam bara s-ar fi deschis automat ca o paraşută salvatoare iar eu aş fi ştiut ce să fac cu ea evitând să aterizez în lac.
          De al funicular la Galeria Christina am mers vreo 20 de minute pe jos, efect băşicile de la picioare s-au spart şi au început să sângereze. Slavă Domnului am intrat în mină, unde în vreo 30 de minute au îngheţat ferindu-mă de alte suferinţe pe moment.

Salina nu m-a impresiona în mod deosebit, talentul austriecilor de a face din ea o afacere însă m-a cucerit.
        Defilam noi aşe frumos îmbrăcaţi în salopetele organizatorilor prin salină vizionând pe alocuri filmuleţe în germană şi jocuri de lumini.
        Ca să fim perfect fericiţi aveam şi ghid local, o tanti fix la fel de dezgheţată ca şi cea cu care pornisem de acasă. Femeia era convinsă că vorbeşte engleza, atât de sigură era de accentul ei încât tot timpul, dar absolut tot timpul a mestecat vioi gumă, ceea ce a deformat şi mai mult, presupunând că aşa ceva era posibil gergleza  ?) pe care o ciripea.
          Teoretic ar fi trebuit să ne spună cum s-a format depozitul de sare, bine că existau imagini şi ne-am dat seama aşe din poze ca analfabeţii. Oricum mi-a rămas întipărită pe vecie în memorie expresia „Und  zo”, pe care mintea mea necunoscătoare dă germană a tradusă-o prin „Şi deci”, repetat la fiecare patru cuvinte.
    Pentru că femeia se tot încurca şi în loc să depăşească altfel momentul izbucnea în râs, ghida noastră şi-a găsit momentul să strălucească şi numai ce o aud şi nu-mi vine a crede
     „Râde ca proasta, păi în mai când am fost cu alt grup, am avut un ghid extraordinar care vorbea engleza  bine şi care aşa frumos a explicat tot”
      Păi tantiiiii, ţipă în tăcere, Gicu, dacă matale ai auzit şi înţeles explicaţii frumoase în mai ce naiba te împiedică fundamental să ne împărtăşeşti şi nouă în iulie cunoştinţele dobândite?”
       Pe la momentul acesta devenise imposibil să-mi mai ignor picioarele şi m-am gândit că pot trăi şi fără explicaţii şi fără să mă cert cu ghida.
        Şi uite aşa ajungem la tobogane. Coborârea de la un nivel la altul al minei era asigurată de tobogane de lemn, e drept erau şi scări, dar numai ideea de a le coborî îmi trimetea săgeţele  de durere în rănile de la picioare aşa că mi-am zis
„Eh sunt numai 32 de metri, cam ca o săritură de la etajul 8, n-o să mori din asta” şi m-am decis în favoarea toboganului.
  Şi  aici a început o nouă saga, cum să ne explice poziţia corectă de stat pe drăcie, după escesul de detalii pe care ghida locală le dădea în limba ei iar a noastră le traducea pe toate coclaurile ai fi zis că ne pregătesc pentru neurochirurgie. Până când nemţoaica uitându-se la noi şi văzând că suntem majoritatea femei a avut o revelaţie tradusă instant de tanti ghida
       „Vă aşezaţi în poziţia în care vă aşezaţi la bob”
      Din momentul acesta m-am iluminat şi io şi pensionarele că doar toată ziua ne dădeam cu bobul prin faţa casei în România.
      Alooooo! Duamnelor singura mea legătură cu bobul e faptul că într-o iarnă trecând prin faţa televizorului am auzit că al start este echipa de bob din Jamaica şi m-am întrebat de unde dracu pasiune pentru bob în Jamaica.
     Cu chiu cu vai am coborât primul tobogan şi am ajuns la  al doilea, întâmplător ambele ghide au uitat să menţioneze că are 76 de metri, că io de la etajul 20 nu mă aruncam să fi ştiut că mă descalţ să cobor pe scări. Abia aşezată pe tobogan am avut sentimentul că e ceva mai înalt ca primul dar era prea târziu, deja coboram cu 22 de kilometri la oră, cu ochii larg deschişi, aproape ieşiţi din orbite şi ţinându-mi în braţe geanta proprietate personală de parcă descoperisem leacul pentru cancer  şi era în ea. Am pe undeva o poză care a imortalizat momentul şi pe care am achiziţionat-o la ieşire cu 5 Euro din cei mai bine folosiţi în viaţa mea. Pe de o parte certifică faptul că pot face orice, pe de alta că prostia umană e într-adevăr infinită.

      De aici lucrurile au început să devină plicticoase, mi-a mai plăcut numai cameră în care era pregătită saramura trimisă apoi la Ebensee prin conducte. Am reţinut abia acum, deşi sunt sigură că informaţia mi-a mai trecut prin faţa ochilor prin cărţile de chimie că o soluţie de apă cu sare poate suporta maxim 32% sare şi am descoperit că din tot grupul de vreo 50 de oameni mie saramura aia mi s-a părut „potrivit de sărată”.
        La final ne-am urcat în trenuleţ, nu conform instrucţiunilor ghidei care nu se ştie de ce ne tot spunea că pe trenuleţ se stă în poziţia „capră” şi am ieşit afară  la căldură şi lumină.
         Bine chinul personal a continuat fiind nevoită să cobor iniţial cu un lift la fel de transparent apoi cu nenorocirea de funicular şi după toate astea să fac turul de Hallstatt ca un adevărat erou cu picioarele sângerânde dar nu mai contează am făcut-o şi pe asta

Spania, corida

So, cine aşteaptă un blog cursiv temporal nu are decât să aştepte. Vacanţa în Spania va începe cu un eveniment din mijlocul ei şi anume corida, care mie una mi s-o părut event central.
        Nu am idee când şi de ce au apărut coridele şi nici nu am de gând să mă informez, cert e că mi-au amintit cumva de luptele de gladiatori din momentul în care am văzut interiorul arenei.
      Arhitectural arena din Madrid, cea pe care am văzut-o pentru că nu exclud posibilitatea să fie mai multe, este  impresionantă, cu influenţe masive maure, dar în fond arhitectura Spaniei întregi a fost influenţată în sensul acesta.
      Aminteşte mult de Colosseum  şi poate de asta lupta cu taurii mi-a apărut ca o imitaţie a luptelor cu gladiatori, una în care zarurile sunt măsluite în favoarea omului.
          Prima parte este spectaculoasă, arena plină, mişcarea hipnotică aproape a evantaielor, soarele scurgându-se în ritm leneş printre coloane. Publicul e pestriţ: turişti curioşi, moşi care bat lejer 90 de ani şi pe care plasatorii trebuie să-i care efectiv de câte un braţ pentru a-i cocoţa la locurile lor, babe de cam aceeaşi vârstă cu ochii strălucind de anticipaţie, oameni în toată firea dotaţi cu pahare de bere în care plutesc cuburi de gheaţă. Iniţial ochii îţi sunt furaţi de defilarea participanţilor, de culorile vii, de fireturile strălucitoare din „traje de luces” costumele de toreador.
        Nici intrarea taurului nu este rea, este negru lucios şi în păr îi sclipesc panglici a căror culoare îi arată provenienţa. Iniţial pare un joc în care capele colorate flutură ici şi acolo făcând animalul să alerge furios între ele. Prima fază a spectacolului amuzament şi uimire.
          Joaca se termină la apariţia picadorului. Cocoţat pe un cal legat la ochi, cu picioarele protejate în scări de metal şi dotat cu o lance, picadorul elimină noţiunea de luptă egală. Înfige lancea în muşchii gâtului taurului provocând o pierdere masivă de sânge şi o slăbire a acestuia. 
         Calul este o victimă colaterală, deşi de prin 1930 poartă un fel de apărătoare, aceasta este ineficientă atunci când taurul  luptând împotriva lancei încearcă să-l ridice în coarne sau îl striveşte în peretele arenei.
         Deja începe să nu-mi mai placă sportul acesta, dacă o fi sport, pe lângă mine trec plângând două englezoaice blonde ca păpădiile. Eu mi-s stoică îndes cu îndârjire un şerveţel pe sub ochelarii de soare şi ascult comentariile autohtonilor din spate care dau sfaturi cum dăm noi la fotbal
          Din nou rezistenţa şi furia animalului este testată cu capele colorate şi apar în scenă cei trei banderilleros, care în fugă încearcă să înfigă în umerii taurului un fel de steaguri montate pe suport de metal ascuţit la capăt. Teoretic fiecare din ei are câte două banderillas de pus, asta nu înseamnă că va reuşi din prima sau din a doua sau din a treia. Deja ţin cu taurul.
         După toate astea apare în arenă şi celebrul matador, cel care va ucide taurul, teoretic cu graţie dar teoria şi practică rar au ceva în comun.
        Deja mare parte din sângele animalului a curs în nisipul arenei, e obosit şi ameţit de efort şi durere. Asta face mai degrabă ridicolă seria de paşi de dans şi răsuciri pe care matadorul o face în jurul lui agitând capa roşie. 
          Da, poţi dansa foarte aproape de un animal istovit, felicitări! Taurul atacă mai mult sau mai puţin violent după câtă viaţă mai are în el capa roşie. Isprava asta trebuie terminată în maxim 20 de minute aşa că matadorul nu are mult timp să se împăuneze. Ar trebui dacă ar fi capabil să aducă taurul într-o poziţie din care să-l omoare curat cu o sabie înfiptă între umeri secţionând aorta şi străpungând inima.
     Aşa cum spuneam priceperea toreadorilor lasă de dorit aşa că după o primă sabie pe care uneori se poate încăpăţâna să o înfigă în taur de vreo 4 sau 5 ori fără a ajunge la rezultatul urmărit, se apelează la o a doua sabie cu care ar trebui să secţioneze măduva, din nou dacă reuşeşte.
       Dacă nici asta nu reuşeşte atunci un al patrulea personaj va scuti animalul de chinuri cu un jungher într-o moarte complet lipsită de vreo graţie.
       După eforturile concentrate a vreo 9 oameni taurul a căzut, nu ştiu dacă a şi murit, este scos de pe arenă de un echipaj de catâri şi când credeam că s-a terminat o luăm de la cap cu alt taur şi alt matador.
        Nu am idei câţi tauri mor în medie la o coridă, asta avea în program 6. Am stat la primii patru ţinând pumnii pentru fiecare taur, sperând ca de data asta să câştige el. Când mi-a devenit clar că matadorii numărul 5 şi 6 sunt de fapt numărul 2 şi 3 care au evoluat cu graţia unor ghete în prima parte a coridei m-am decis să plec.
        Dacă  pe undeva există o definiţie a coridei prezentată ca lupta egală dintre omul curajos şi taur este un fel de mare minciună publicitară, nu este nimic egal în lupta asta şi dacă cineva s-ar gândi că rănile provocate taurului sunt motivate de diferenţa de greutate dintre el şi toreador, că astfel se echilibrează forţele, poate ar trebui să se întrebe dacă adevărata forţă a omului e cea dată de fizic sau de inteligenţă. Diferenţa de forţă ar trebui contracarată prin pricepere, prin tehnică şi nu printr-o scurtătură artificială.
 Corida este o uriaşă iluzie că omul prin el însuşi ar putea să domine taurul. O iluzie care localnicilor le place sau poate le place pur şi simplu violenţa asta inutilă, la plecare am coborât în acelaşi lift cu trei doamne de peste 60 de ani bucata, veneau şi a doua zi, aveau abonament şi erau încântate că urmau să-l vadă pe Rafaelito, oricine o fi fost şi acesta, aparent un matador mai bun decât cei din ziua aceea.
         După ce am văzut de 4 ori povestea asta repetându-se concluzia mea cu privire la rezultat este că un bou a omorât un taur şi asta spune tot

Sunt o vrajitoare si mi-s mandra de asta :P

Aveam de gând să scriu despre cu totul altceva dar nah m-am împiedicat de un articol pe net şi m-am pierdut în lectura lui iar articolul cuprindea pe undeva „Testul insultei” ceva de gen : Eşti o femeie egoistă, eşti o femeie invidioasă, eşti o vrăjitoare etc şi m-am trezit gândindu-mă la lista asta şi al câte mi se aplică.

Sunt o femeie egoistă şi mulţumesc divinităţii pentru asta, pentru că egoismul e sănătos, pentru că rareori ne alegem cu eticheta asta în absolut de regulă urechile ne aud „Eşti atât de egoistă, întotdeauna vrei să-ţi faci plăcere ţie” ceea ce rămâne nerostit este „Când de fapt ar trebui să-mi faci plăcere mie, ar trebui să renunţi al ceea ce vrei tu pentru ca eu să am ceea ce vreau”

Serios? Da’ cine a stabilit ordinea asta de priorităţi între noi? Unde mai exact s-a decis că eu sunt cetăţean de rangul doi şi am voie să îmi fac plăcere numai după ce m-am asigurat că restul lumii plezneşte de fericire? Da, uneori e posibil să îţi acord prioritate, să las visul tău să se îndeplinească dar să fie clar o fac pentru că mie îmi face plăcere să dăruiesc, o fac pentru a-mi satisface dorinţa mea de a fi generoasă, orice alt calcul este greşit din start şi refuz să-l accept.

Sunt o femeie invidioasă şi mă bucur pentru asta, invidia câtă vreme nu dă în patologic e bună, dacă nu îmi plac lucrurile sau calităţile pe care le văd al alţii nu voi şti niciodată că nu sunt pe deplin satisfăcută cu ce am eu acasă, dacă nu vreau postul următor, dacă nu salivez după rochia frumoasă a colegei, dacă nu mi se strânge sufletul că vreau casa aia frumoasă cu muşcate la fereastră şi un leagăn sub doi tei în curte cum se presupune că evoluez? Cum îmi stabilesc priorităţile pentru viitor, în baza cărui plan aloc resurse, ce mă face să visez la o vacanţă în Dominicană dacă nu povestea entuziastă a prietenei mele care a fost deja acolo şi care mă face să vreau să merg şi eu. Doar nu merg în locul ei, nu iau nimic de la ea, îmi doresc numai o situaţie similară sau chiar mai bună şi atunci greşesc eu că sunt invidioasă?

Sunt o vrăjitoare? Şi-s al dracului de mândră de chestia asta! Nici nu mă obosesc să mă întorc la tradiţia wicca pentru a-ţi spune de ce îmi place să fiu o vrăjitoare, nu o să fac apel la ultrafolositul motiv conform căruia vrăjitoarele trăiesc mai aproape de natură şi e şi greu să nu o faci când tu tratezi răceala cu ceaiuri în loc de pastile, nope o să mă refer strict la poveşti.

Vrăjitoarele întotdeauna vor ceva pentru ele, apără ceva pentru ele, plănuiesc ceva pentru ele, zâna bună fâlfâie delicat prin eter ajutându-i pe alţii, are grijă de visele altora, zâna bună nu îşi doreşte niciodată nimic, ea nu are năzuinţe proprii, nu are idealuri, nu are personalitate, ori taman ce am stabilit la punctele anterioare că sunt egoistă şi invidioasă ţi se pare că nu aş avea vise?

Sunt o femeie superficială, normal că sunt, doar sunt egoistă aşa că în timp ce tu te îneci în lucrarea care trebuia predată ieri, eu în loc să te ajut, mă preocup egoist de cum îmi stă şuviţa 49 şi dacă mai am nevoie de un pic de ojă roşie pe colţul unghiei de la degetul mic, pentru că e ilegal să-ti mai sfâşii adversarii fizic şi sângele învinsului trebuie substituit cu ceva.

Nu am de ce să mai continui lista pentru că indiferent ce s-ar mai găsi pe ea sunt sigură că de fapt e o calitate greşit înţeleasă şi dacă totuşi există şi un defect real, autentic care să îmi aparţină mi-l însuşesc în fond nimeni nu e perfect şi tocmai de aia suntem aşa minunaţi.

Tu cum eşti?

Neuschwanstein

Ca să ne înţelegem din capul locului, dacă aveţi trecere prin Germania, mai exact Bavaria, mergeţi să vizitaţi castelul acesta, peisajul şi arhitectura merită cu siguranţă şi pentru câteva ore vă veţi simţi în lumea poveştilor. Mie una aşa mi s-a întâmplat, după care au început să apară întrebările.

Excursia în Germania a fost cea mai neplanificată vacanţă din viaţa mea, petrecută pe principiul să facem ceva bun din pierdere. Adică de prin februarie ne înscriseserăm corespunzător pe listă în vederea unei minunate vacanţe spaniole, chiar trecusem prin efortul scoaterii unui paşaport ca să pot vedea Andora, numai că n-a fost să fie. Cu vreo 2 săptămâni înainte agenţia ne-a informat că showul nu se ţine din lipsă de spectatori ceea ce ne-a cam lăsat cu fundul în giratoriu ca să nu zic în drum.

După o scurtă consultare ne-am decis că între Polonia şi Germania care mai erau disponibile la ora aia pentru perioada în care ne luam noi concedii şi care intrau şi în categoria de preţ accesibil e de ales Germania şi aşa am ajuns eu într-o ţară în care nu-mi dorisem ever veci să pun piciorul

Neuschwanstein, una din puţinele chestii pe care am reuşit s-o reţin în suava limbă a locurilor este un castel minunat, cocoţat pe vârful unei stânci al fel de minunate, deasupra lacului Alpsee şi care a stat la baza şi majoritatea trunchiului inspiraţiei pentru Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită, mda în caz că eraţi muţi de admiraţie în faţa imaginaţiei Disney mai gândiţi-vă odată.

Construit de Ludwig al II-lea, pe lângă frumuseţea lui deosebită castelul acesta e dovada  clară că şi nemţii au nebunii lor. Aşa cum spuneam am plecat nepregătită în excursie, fără să am idee ce o să văd şi având exagerat de mare încredere în faptul că aveam ghid. Mare greşeală pe care nu o voi mai repeta agravată de faptul că la nemţi organizarea este atât de strictă încât este imposibil să te întâlneşti întâmplător cu alt grup prin castel şi să furi informaţii de la ghidul lor.

Asta e o chestie pe care ar fi bine să o aveţi în vedere, dacă pe bilet scrie că turul începe la 12:58 încercarea de a-l începe la 12:57 sau 12:59 este sortită pierii, bariera electronică nu se va ridica indiferent dacă folosiţi acatiste de rugăciune sau invocări ale strămoşilor săi materni morţi.

Aşa cum spuneam întrebările mele au început să apară când am văzut un telefon în castel,  să ne înţelegem castelul are un aer medieval, toate portretele pe care le văzusem cu Ludwig al –II –lea înfăţişau un domn cu colanţi pantaloni bufanţi şi perucă albă după moda de la curtea Regelui Soare iar eu şi fluxul temporal nu ne-am înţeles niciodată atât de bine încât să ţin minte domnitorii bavarezi cronologic.

Telefonul acela nu avea ce să caute acolo, mi se părea puţin probabil ca nemţii să adauge un telefon de epocă numai aşa de dragul îmbogăţirii peisajului. Şi uite aşa am descoperit că de fapt omul, adică Ludwig al II-lea a trăit între 1845 şi 1886 pe când plimbatul în colanţi şi pantaloni bufanţi nu mai era cool.

La fel de interesant mi s-a părut că şi-a construit castelul cu pricina practic peste drum ( bine bine e ceva distanţă între ele dar de pe terasa de la Neuschwanstein vezi foarte bine  Hohenshwangau adică palatul vechi) de alt castel aşa că te întrebi şi tu ca omul de ce avea nevoie de un palat la fiecare 100 de km.? Cel galben este Hohenschwangau

Interioarele eh sunt mult mai sobre decât în alte castele ale aceluiaşi rege, bine se remarcă aceeaşi dragoste pentru foiţe de aur şi porţelanuri viu colorate dar nah dacă ai depăşit şocul multitudinii lebedelor de porţelan, aur, argint, cristal, sidef, lemn şi orice altceva îţi trece prin cap nici nu mai contează.

Oricum cred că mulţi dintre posesorii de palate cu turnuleţe din România ar aprecia la maxim o vizită de împrospătare a inspiraţiei prin zonă iar eu una nu mai zic nimic despre celebrul peşte de sticlă pe care l-am văzut ani de-a rândul pe televizoare şi biblioteci şi cu privire la care strâmbam snob din nas. Eh bine eu greşeam, peştele acela este de fapt un obicei regal.

Despre alte castele de acelaşi autor în curând dacă îmi fac curaj să caut pozele din vacanţa aia oriunde or fi ele salvate.