miercuri, 31 iulie 2013

Posibilul imposibil

Când credeam că am spus tot ce se putea despre vise, despre cum nu trebuie să pleci urechea la ce spune lumea şi să mergi pe drumul tău, am mai citit un blog care m-a motivat.
Pe de o parte, el blogul, mă rog autoarea lui, are dreptate, dacă îţi doreşti lucruri care te depăşesc o să suferi dezamăgirea de a nu le reuşi.
         Pe de altaaaaa. Aici e de mine. Singura constantă în viaţa noastră este schimbarea, la urma urmelor şi moartea tot un fel de schimbare este. Poate că visul tău te va depăşi la momentul la care îl ai, poate o dată, de două, de 100 de ori îţi vei zdreli genunchii sau sufletul în încercarea de a-l realiza. Dar de fiecare dată vei învăţa ce să faci mai bine data viitoare, odată cu visul tău tu vei creşte, vei deveni mai bun, îţi vei dezvolta abilităţile necesare pentru a-l duce la îndeplinire.
         „Nu trebuie să ne dorim ce nu putem realiza „mi se pare cumplit de limitator şi eu folosesc rar cuvinte de genul „cumplit” pentru că nu îmi place energia lor. În fond cine spune că nu putem realiza? Au fost atâtea lucruri considerate fizic imposibile care totuşi au fost realizate şi vorbim de imposibilităţi absolute, dacă ai fi povestit despre televiziune acum 300 de ani ai fi fost considerat visător sau vrăjitoare, depinde de oamenii care te înconjurau.
         În fiecare zi, fiecare dintre noi îşi doreşte cel puţin un lucru pe care a fost educat să creadă că nu îl poate atinge. Unii îşi pleacă privirea în faţa fatalităţii :Eu nu voi putea face niciodată asta. De ce? Pentru că aşa spun alţii.
         Restul îşi pregătesc ţeasta pentru cucuiele pragurilor de sus şi pornesc la drum. De ce? Pentru că „alţii” nu au vreun cuvânt de spus în viaţa lor.
         În fond este o simplă problemă de opţiune, cine alegi să fii? Ce primează pentru tine? Dacă nu vrei cu nici un preţ să ţi depăşeşti zona de confort atunci pentru nimic în lume nu îndrăzni să îţi doreşti ceva, te va duce pe poteci nebătătorite, de fapt s-ar putea chiar să fie nevoie să faci tu poteca.
         Dacă vrei să scoţi cât mai mult din ce ţi-a pus viaţa în desagă când ai ajuns în lumea asta, ia o bardă şi pleacă să tai liane, fă-ţi poteca pe unde ţi se pare ţie că ar trebui să fie.
         Viaţa poate fi un lanţ de evenimente miraculoase dau unul de întâmplări gri, este alegerea ta spre ce parte a scalei vrei să mergi.
         Pentru că lucrurile astea imposibile pe care ni le dorim sunt intim legate de sufletul nostru, eu una nu am nici o abilitate fizică, nu pot alerga, nu am forţă, mă împiedic şi în propriile picioare. În nici măcar unul din visele mele nu m-am văzut alergând cu vreo medalie olimpică la gât. Subiectul pur şi simplu mă lasă rece. Nu mă îndoiesc că dacă m-ar fi mânat vreun vis în direcţia asta, acum în loc să stau în faţa unui calculator aş fi fost pe undeva pe o pistă de antrenament, chiar dacă nu am nici o abilitate fizică, nu pot alerga, nu am forţă, mă împiedic şi în propriile picioare.
         Mă gândesc câţi dintre noi ar fi învăţat să meargă dacă nimeni în jurul nostru nu ar fi făcut-o, dacă la vremea mersului de-a buşilea părinţii ne-ar fi aplaudat că am atins maximul posibil, probabil am fi căzut o dată, de două ori şi apoi am fi decis că mersul vertical este imposibil şi dureros. Pentru că a fost acceptat social ca normalitate am învăţat să o facem.
Şi ne pierdem multe dorinţe pentru că le verificăm în lista celor acceptate social, este sau nu posibil să faci ceva? Dacă nu este nici nu încercăm sau o facem odată, fără prea multă tragere de inimă, mai mult ca pentru a ne confirma nouă şi celorlalţi justeţea opiniei generale.
Şi apoi mai există şi categoria celor care încearcă de câte ori e necesar şi până la urmă le reuşeşte, cei pe care îi considerăm norocoşi pentru că în viaţa lor se întâmplă miracole fără să ne gândim că primul miracol sunt ei înşişi.

Aşa că eu mă înscriu în cealaltă tabără. Doreşte-ţi orice, visează oricât de departe şi încasează-ţi toate căzăturile de care ai nevoie să ajungi acolo. La final poate nu vei atinge luna dar vei fi trăit printre stele . 

duminică, 28 iulie 2013

Doamnele din Missalonghi


         Că n-am mai scris de mult despre o carte, m-am gândit să îmi răscumpăr păcatele cu una de vacanţă.
         Doamnele din Missalonghi de Colleen McCullough este alegerea ideală pentru o călătorie cu trenul, cap coadă îţi va lua vreo 2 ore, având vreo 200 de pagini, dar de-a lungul lor te va face să râzi de câteva ori, cel puţin pentru mine a făcut-o. Dacă nu aş fi ştiut că autoarea a scris şi Pasărea Spin aş fi zis că-s drepte paralele.
         Pe scurt este povestea unei Cenuşărese australiene destul de moderne, nici cu preţul vieţii nu aş putea spune când are loc acţiunea. Missy nu este oprimată de vreo mamă vitregă, trăieşte cu mama şi mătuşa ei în casa  Missalonghi, oraşul Byron, domeniul familiei Hurlingford, o familie destul de trăsnită  de vreme ce oraşul întreg îşi are nomenclatorul stradal din poemul Child Harold.
         Pe undeva povestea are şi nuanţe de telenovelă, mai ales în părţile în care ne ocupăm de poveştile amoroase ale clanului.
         Prin alte părţi are nuanţe de manifest al sufragetelor, de vreme ce vorbim despre o latură întreagă a familiei, cea feminină, aflată sub papucul celei masculine, care profită la maxim de poziţia avantajoasă pe care natura prin ruleta cromozomilor le-a dăruit-o.
         Dacă umorul nu ar ţâşni fie sub forma unor replici scurte şi de efect, fie sub forma unui haz de necaz ce priveşte viaţa de zi cu zi şi poziţia celor trei doamne în familie, cartea ar fi destul de tristă, o carte despre o viaţă cafenie, măcinată de grijile unei sărăcii cu lustru. Vă puteţi imagina o lume în care nu ai voie să porţi roşu pentru că e culoarea rezervată locatarelor din piaţa Charlotte Lamb, adică prostituatelor? Cu un ochi în garderoba mea aş zice că aş fi extrem de deprimată să trăiesc fără hainele mele roşii.
        Ajută şi descrierile peisajelor din Munţii Albaştri, recunosc eu nefiind foarte poetică de felul meu pe astea le-am cam rasolit, adică nu am stat să îmi imaginez cu calm straturile de rocă sau ceţurile ce pluteau peste cascade.
         Ca să respecte arhetipul Cenuşăresei, Missy are parte de propria Zână Bună, care adaugă un vârf de cuţit de supranatural.
         Una peste alta aş zice că e o carte drăguţă, cu sfârşit fericit, numai bună pentru o după amiază leneşă de vară. Aici o aveţi online,  aici o puteţicumpăra pe hârtie iar mai jos am scos câteva citate .
         „ Ei bine, eu cred că e păcat că nu eşti şi tu neagră şi scundă, spuse Missy la fel de dulce. Cu toate fetele din jurul tău la fel de înalte şi de blonde şi rozul acela în degradeu, o să te confunzi cu tapetul„

„De data aceasta era mai serios decât ieri dar, tot aşa, nu o văzu pe Missy stând pe buturugă.
   Domnule Smith!
     — La dracu!
Veni repede şi se opri uitându-se la ea fără supărare, dar şi fără plăcere.
   Ce faci iar aici?
   Vrei să te căsătoreşti cu mine, domnule Smith?”

„Poliţia a încercat să mă acuze pe mine, dar, din fericire, imediat ce a terminat cu ţipatul la mine, am plecat şi pe drum, la câţiva metri mai departe, m-am întâlnit cu un prieten. Şi pe el îl dăduse afară, aşa că ne-am dus împreună la un prieten comun –celibatar, norocosul. Am stat la el până a doua zi după masă şi am băut până m-am îmbătat rău de tot„


sâmbătă, 27 iulie 2013

Hai hui prin Praga : Hradcany

         Acum că ne-am lămurit cu spiritul oraşului să vedem ce e de făcut prin Praga asta în afară de filozofările prin piaţa publică.
         Partea bună e că nu ai de parcurs decât vreo 5 cartiere, care în sinele lor nu-s mai mari decât o batistă, partea proastă e că o să vrei să faci poze fie şi numai aşa din ochi mai fiecărei case deci ritmul de deplasare va fi lent spre foarte lent.
         După mintea mea cel mai bine ar fi să începi vizitarea oraşului de la castel, care de fapt ar fi o cetate că are ditamai zidurile de jur împrejur şi care se găseşte în cartierul Hradcany. Se spune că acesta ar fi cel mai mare castel din lume, dar nu-s sigură că pe alea din Asia nu le-am văzut încă.

         Undeva lângă poarta de intrare ar fi de văzut mănăstirea Strahov care e acolo de pe la 1140, eu n-am văzut-o că Maurice a decis că nu pare impresionantă aşa cum o privea din spate, numa’ bine să mai am ce vedea şi data viitoare.
         Imediat după ea urmează Loreta asta e mai nouă de pe la 1626, biletul de intrare o fost cam  130 de coroane ( unde 1 Euro  = 24 de coronae), dacă vrei să faci fotografii te mai costă vreo 100 de coroane.
         Numele îi vine de la localitatea Loreto din Italia, unde legenda spune ( că adevărul istoric nu poate fi determinat) că ar fi fost mutată  de către îngeri casa din Nazaret în care s-a născut Fecioara Maria şi unde a avut loc Buna Vestire.
         În curtea mânăstirii Loreta din Praga se regăseşte o copie a acestei case şi o statuie făcătoare de minuni ( nu-mi place cum sună dar n-am altă formulă la dispoziţie).
         Tot în mănăstirea aceasta îi veţi găsi pe Sf Felicissimus şi Sf Marcia, doi sfinţi spanioli, absolut minunat sau macabru, după firea fiecăruia este că rămăşiţele cu pricina se găsesc în 2 vitrine în stânga şi dreapta altarului, purtându-şi hainele de odinioară şi măşti de ceară pe faţă.
         Din prima încercare noi i-am ratat, a trebuit să ne întoarcem în  biserică pentru identificarea lor, chestie care nu m-a încântat în mod deosebit pentru că este ornamentată cu cei mai urâţi îngeri pe care i-am văzut în viaţa mea, dotaţi cu expresii răutăcioase şi destul de croiţi pe dezmembrări, efectiv vreo doi par să-şi scoată ochii.
         Tot aici o veţi găsi pe Sfânta Wilgefortis (Starosta) , o tânără care s-a rugat să nu fie nevoită să se căsătorească cu un rege păgân ales de tatăl ei. Legenda asta mi se pare o exemplificare bună a zicalei cu Fi atent la ce îţi doreşti, pentru că soluţia divinităţii a fost să o doteze pe biata fată cu barbă, devenind atât de urâtă încât mirele nu şi-a mai dorit căsătoria. Furios tatăl ei a crucificat-o drept pedeapsă. La vreme la care am văzut mânăstirea fără ghid nu am priceput sub nici o formă de ce există acolo o capelă cu Isus în rochiţă. Cehii nu ar scrie informaţii lângă obiectivele turistice  în vreo limbă mai cunoscută nici picaţi cu ceară aşa că ori apelaţi la un ghid, ori vă faceţi temele de acasă.
         La etaj se găseşte preferata mea : expoziţia tezaurului care cuprinde diverse obiecte folosite în slujbele religioase şi care pe ortodoxa aici prezentă au depăşit-o. Aş fi luat acasă orice  ostensoriu găsit acolo.  Amu’ obiectele astea minunate îs un fel de struţocămilă în spate având o cutiuţă pentru o relicvă sfântă şi deasupra alt compartiment pentru ostie (prescură) ,
         Şi se găseau la faţa locului destule una cu vreo 7000 de perle, una cu mai puţine dar mai mari, una inelară cu vreo 500 de diamante, 200 de rubine, smaralde, perle etc, una din coral.
         Preferata mea este Soarele Praghez care are o poveste foarte frumoasă. A fost odată ca niciodată o contesă Eva Ludmila Frances Kolovratova, care pe la 60 de anişori se mărita a treia oară, mirele fiind cu 35 de ani mai tânăr, faceţi şi voi calculele, mie îmi iese că omul avea 25 de anişori. Ca dar de nuntă de la tânărul ei soţ a primit 6500 de diamante, pare-se prinse pe rochia de mireasă, pe vreme aia nu existau operaţii estetice deci trebuia să iei ochii nuntaşilor cu ceva. Diamantele au fost lăsate moştenire mănăstirii cu menţiunea de a fi folosite la o monstranţă. Ceea ce s-a şi făcut este din argint aurit, cântăreşte 12 kg şi are încrustate 6222 de diamante restul fiind plata meşterilor, ceea ce dovedeşte că pe la 1699 meşterii nu erau deloc ieftini.
         Când ai ieşit din Loreta cobori agale străzile cu piatră cubică, treci pe lângă vreo două palate bogat ornamentate cu graffitti: Schwarzenberg de pe la 1567, Stenberg 1698 şi ajungi rapid la Castelul din Praga pe care eu l-am văzut numai pe exterior, turul interiorului fiind vreo 350 de coroane pe care nu el-am dat. Turul nu mi-ar fi permis şi vizitarea bijuteriilor Coroanei Boemiei aşa că nu am avut motive să mă agit.
         M-am bucurat însă de spectacolul schimbării gărzilor, prima gardă de castel pe care o văd dotată cu ochelari de soare, spectacol care are loc la fiecare oră de pe la 9 dimineaţa până pe la 8 seara cred.

        Dacă Praga e un oraş scump atunci asta se datorează preţului de vizitare a orice obiectiv, cam orice vrei să vezi costă undeva la 120 coroane obiectivul sau 300 – 450 de coroane pachetul de obiective. (450 de coroane sunt un pic sub 20 de euro ).
         În Hrad în schimbul unui asemenea bilet puteţi vizita catedrala Sf Vitus (altfel accesul este permis numai vreo 20 de metri în interior), biserica Sf. Ghoerghe şi Strada de Aur. Dacă nu plătiţi biletul tot vă veţi bucura de  exteriorul spectaculos al clădirilor.
         Dacă aveţi o preferinţă spre parcuri tot aici se găsesc grădinile regale, vegheate de Turnul de Pulbere.
         Puteţi mânca la restaurantele de lângă palatul Schwarzenberg la preturi accesibile, adică meniul zilei era vreo 190 de coroane pentru o persoană şi 380 pentru două, includea supă, felul doi, desert la prima variantă şi câte o bere mică la a doua. Bonus o să primiţi peste tot în Praga unt cu ierburi aromatice şi pâinici proaspete care merg de minune împreună.
         Turul din Hradcany s-a terminat deja, după câteva fotografii de la zidul din faţa Castelului de unde Praga ţi se întinde la picioare ca o carte poştală, începi să cobori treptele spre Mala Strana (Cartierul Mic) care face legătura între Hradcany şi Centrul vechi, dar povestea lui blogul viitor.



         

vineri, 26 iulie 2013

Orasul cu praf de zane

Despre Praga am mai scris, dar erau gânduri extrase din amintiri prăfuite de ani. Anul acesta planeţii s-au aliniat în aşa fel încât să mă ducă din nou acolo şi cum m-am întors ieri am zis să profit de amintirile proaspete.
         Sunt evident multe lucruri de văzut în Praga şi pe cât posibil mă străduiesc să nu repet povestea de data trecută, dar nu despre arhitectura ei voiesc a vă povesti prioritar ci despre starea de spirit.
         Soarta face ca eu să pun piciorul în Praga în  momente tulburi ale vieţii mele, mă gândesc că acesta o fi şi fost motivul alinierii planeţilor. În cazul meu oraşul îşi face datoria de fiecare dată.
         Dacă despre Roma v-am spus că este linişte, că te poţi reinventa acolo, despre Praga vă spun că este  „buena onda” ( tot ce pot face în materie de traducere este  „good vibe”, nu că nu aş crede că limba română are muuulte cuvinte corespunzătoare numai că mie nu-mi vine în cap absolut nici un sinonim perfect pentru sentimentul acesta ).
         Praga este un oraş al zâmbetului, oameni, căţei, soartă toate îţi răspund zâmbind acolo. Nu spun că nu sunt multe de văzut dar, dacă timpul tău e limitat, în loc să alergi în căutarea obiectivelor turistice mergi în Piaţa din centrul vechi şi trânteşte-ţi fundul pe pietrele cubice ale pavajului, priveşte furnicarul care se strânge începând cu fără douăzeci de minute al fiecărei ore în faţa Ceasului cu Sfinţi şi aşteaptă.
          Lasă soarele să îşi continue mersul pe cer, diluează-te în lumina asfinţitului sau numără stelele surprinzător de luminoase, pierde-te în timp. Spiritul oraşului o să-ţi pătrundă în suflet încet ca o intravenoasă cu bucurie, printre sunetul ritmat al copitelor şi acordurile cântăreţilor care îşi ţin reprezentaţiile în piaţă, grijile se vor topi şi tu te vei simţi mai uşor cu câteva tone de amărăciune.
         Piciorul va începe să ţină ritmul muzicii. Aici nu e nevoie să munceşti tu întru reinventare, Praga o va face pentru tine, vei avea numai sentimentul pregnant că în vreme ce tu te cufunzi în veselia ei, destinul tău se reconstruieşte cu cărămizi translucide şi viu colorate. După un timp drumul  tău în viaţă ţi se va deschide în inimă la fel de clar ca una din străduţele înguste ce pornesc din piaţă şi te vei adăuga dansând vreunuia din grupurile ce străbat oraşul în straie portocalii cântând Hare Krishna .
         Praga este un oraş cu istorie dar nu o vei simţi apăsându-ţi pe umeri, e ca şi cum deasupra ei o divinitate jucăuşă a împrăştiat un borcan întreg cu praf de zâne care continuă să se cearnă o eternitate peste vizitatori, făcându-i să meargă printr-o poveste.

         Am fost de Praga şi voi mai merge, probabil mai mult decât o dată, chiar dacă viaţa mea nu va mai prezenta noduri gordiene, pentru ca mie oraşul îmi încarcă pur şi simplu bateriile de fericire.