marți, 29 ianuarie 2013

Iarta-ma parinte............


Iartă-mă părinte, căci am păcătuit. Nu sunt catolică dar habar nu am cum începe spovedania religiei mele ortodoxe. Ce vreţi? Câte filme aţi văzut voi în care un ortodox se duce la spovedanie? Aşa că ştiu şi eu ritualul catolic, oricum n-am înţeles niciodată de ce or fi atâtea biserici creştine. (mamă ce m-ar excomunica el Padre Titi dacă ar şti de blogul ăsta)
Adică pricep să existe creştini şi budişti, creştini şi arabi, creştini şi evrei pentru că pe ici pe acolo religiile astea mai diferă, deşi au unele teritorii aşa comune că te ia cu ameţeală, dar de ce avem creştini ortodocşi, catolici, protestanţi, reformaţi şi încă alte câteva zeci de rămurele mă depăşeşte. Nu le am eu cu religia dar parcă toate rămurelele astea au cele trei personaje principale Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi atunci?
Mă rog, nu problema religiilor mă mâna pe mine în luptă la ora asta. Să revenim la filmul nostru cu catolici. În mintea mea treaba asta se întâmplă musai într-o catedrală şi eu am musai pe cap o mantilla neagră. Asta e, imaginaţia femeilor cuprinde întotdeauna detalii de gen.
Dacă bine îmi aduc aminte, după treaba asta cu iartă-mă părinte, trebuie să spui de când nu ai mai călcat prin confesional. Ultima mea confesiune a avut loc probabil într-o altă viaţă, mă încăpăţânez să nu pun la socoteala prima confesiune, aia de la 7 ani, la care oricum nu ai priceput ce cauţi tu pe acolo decât că faci ceva de om mare şi cel mai mare păcat al tău era că ai furat cireşele vecinilor.
Acum că sunt cum ar veni pe pragul mărturisirilor stau şi mă întreb dacă mărturisirea între patru pereţi ai confesionalului sau în şoaptă la urechea unui preot  este într-adevăr o recunoaştere sau un regret al păcatului comis. Dacă am vrea să ne asumăm păcatele ar trebui să ni le recunoaştem în piaţa publică, altfel este decât un secret vinovat la care îl facem copărtaş pe preot.
Ar fi unii care cred că de fapt preotul e numai un intermediar al divinităţii, mno io-mi permit să cred că Dumnezeu în calitatea lui de omniscient ştie fix ce, când, cum şi de ce am comis, aşa că recunoaşterea asta pe care o faci este destinată numai oamenilor şi pentru că tot mă dau eu în vânt după latină Testis unus, testis nullus, adică un martor e ca şi când n-ar fi, recunoaşterea în faţa unui om legat să nu spună nimănui ce a aflat e ca şi când nu ai fi făcut-o.
Aşadar: Iartă-mă părinte, căci am păcătuit.
Mi-am irosit timpul pe lucruri fără rost, am pierdut ore întregi plantând cepe în Farmville, mi-am pus viaţa în aşteptare pentru a creşte pui în Castelville, mi-am lăsat visele în paragină pentru a zdrobi bomboane în Candy Crash
Ţi-am irosit munca, am privit primăvara în fotografii minunate afişate pe un monitor în timp ce explozia de flori a unor pomi mai puţin perfect photoshopaţi bătea fără răspuns în ferestre.
M-am bucurat de valurile unor mări ireale, ascultate din boxe şi mi-am făcut rar timp să adorm în cântecul sărat al mării mele .
Am plâns la drame şi tragedii imaginare ale unor actori plătiţi ridicol de mult şi nu am avut timp să mă întreb ce fac cei de lângă mine.
Mi-am otrăvit sufletul cu gânduri, mi-am făcut griji pentru nimicuri, am măcinat în minte suferinţe şi din făina lor am dospit altele.
Am ales să văd numai faţa întunecată a lunii, am dat mai multă importanţă tristeţilor decât bucuriilor, mi-am trâmbiţat durerile şi nu mi-am lăsat timp să mă bucur de zâmbete.
Am exagerat fiecare grăunte de nisip pe care l-am întâlnit în drum până când din frământarea lui m-am ales cu răni.
Nu mi-am recunoscut niciodată vina, întotdeauna lucrurile rele mi se întâmplau din vina altora de parcă ei luau deciziile în viaţa mea.
Mi-am aglomerat casa cu lucruri folositoare teoretic dar practic inutile şi mi-am îmbâcsit mintea cu probleme pe care imaginaţia mea le-a hrănit până au devenit balauri ameninţând să mă devoreze.
Nu am dăruit, am urmărit mereu cu ochi de precupeţ să obţin cât mai mult şi să dau cât mai puţin din toate: din atenţie, din grijă, din încredere, din prietenie, din dragoste. Am aşteptat mereu ca un sultan să mi se prezinte ofrande şi abia după ce le-am aruncat pe un talger să văd cât valorează am dat ceva înapoi.
Aşa că iartă-mă părinte, că am păcătuit. Întrebarea este oare m-am lecuit? Sau îmi voi face un obicei creştin din a-mi recunoaşte periodic păcatele fie şi în piaţa publică şi apoi o voi lua încet de la capăt pe drumul aceloraşi greşeli, pentru că în fond posibilitatea iertării păcatelor te linişteşte în momentul comiterii.

duminică, 13 ianuarie 2013

Castelul Konopiste



Că nu-mi aduc aminte dacă am scris vreodată despre Konopişte şi au trecut ceva anişori de când am fost prin părţile celea de lume.
Ştiu numele nu sună foarte poetic ba din contră dar castelul, pentru că despre asta e vorba, este frumos. E un loc în care ar fi plăcut să te retragi din lume, bine, dacă nu ar fi obiectiv turistic şi bănui parte din patrimoniul naţional al Cehiei.
Dacă ai ajuns la Praga fă un efort, întreabă în jur şi află de unde iei autobuzul sau trenul spre castel, pentru un drum de 40-50 km, nu ştiu sigur. Dacă eşti cu iubita, soţia, fiica, soacra, mă rog orice femeie, ca bonus la poalele povârnişului ce te duce spre castel e un mic târg din care se poate alege cu cercei drăguţi cu Swarovski la nişte preţuri mai decente chiar decât cele de la producător în Innsbruck. Numai fiţi prudenţi, dacă aveţi în dotare o nebună dependentă de cristale nu o lăsaţi prea aproape de vânzătorii de pahare, s-ar putea să vă continuaţi vacanţa dotaţi cu mai multe seturi de pahare uluitor de frumoase şi enervant de fragile.
Pe la 1234 cam cu 100 de ani înainte să ne apucăm noi să întemeiem Ţara Românească la Konopişte se construiau clădiri care încă mai există, castelul în sine a fost renovat de mai multe ori şi dotat cu instalaţii moderne aşa că nu vă pot spune cum arăta la începuturi.

Mi-a plăcut mai mult exteriorul, dacă sunteţi plecaţi de acasă cu vreo persoană mai sensibilă pregătiţi-vă să ieşiţi din clădire înainte să se termine turul pentru că interiorul e un fel de muzeu al nebuniei combinat cu cimitirul animalelor.
Castelul a aparţinut într-o vreme principelui Franz Ferdinand d’Este, moştenitorul tronului habsurg. Omul era pasionat de vânătoare mai ceva decât Ţiriac al nostru ca atare castelul geme literalmente de trofee de vânătoare respective animăluţe împăiate.
Recunosc am avut un şoc în prima încăpere în care am intrat atunci când  mi-am dat seama că ornamentele de pe tavan erau de fapt pene de păsări, iar pereţii erau mărginiţi de coarnele unei turme de cerbi.

După holul acesta nu am mai avut voie să fotografiez dar de-a lungul încăperilor m-am întâlnit cu urşi, tigrii, fildeşi de elefant, vulpi, casete cu colţi pentru că era practic imposibil să îngrămădească în ditamai castelul miile de animale ( registrele proprii susţin că a ucis 300.000 ) pe care măreţul vânător le dăduse gata ajutat fireşte de supuşi care fie i le împingeau sub nas, fie le împuşcau discret de mai departe astfel încât prinţul să se poată împăuna cu rezultatul.
Despre arhitectură sau alte detalii nu vă pot spune nimic, mintea mi-a fost complet blocată de masacrul din jur. Cred că vreo 2 chestii mi-au rămas în minte, o familie de bursuci împăiaţi, dap o familie, inclusiv puii care erau incredibil de drăguţi şi nu îţi puteai imagina că vreo fiinţă s-ar putea uita la ei şi i-ar împuşca „de plăcere” şi primul căprior pe care prinţesa Sophie von Hohenberg, fiica lui Franz Ferdinand, l-a împuşcat pe al vreo 3 ani, când noi ne ducem copii să vadă Bambi şi plângem cot la cot cu ei.
Ajunsă în balcon mai că nu m-aş mai fi întors în castel e drept că priveliştea era incredibilă, dar cred că mare parte din frumuseţea pe care am simţit-o eu atunci în ea consta în faptul că nu conţinea nici un trofeu de vânătoare.

Nici înainte de vizita la Konopişte nu mă încercase vreo părere de rău pentru moartea arhiducelui, poate numai pentru efecte, în fond moartea lui a dus la declanşarea Primului Război Mondial, după ce i-am văzut castelul însă faptul că a fost împuşcat la Sarajevo mi s-o părut o dovadă că există karma, iar expunerea glonţului care l-a ucis în fix acelaşi castel e de o ironie poate neintenţionată dar muşcătoare.
Grădinile în schimb sunt minunate, accesul spre castel se poate face fie cu un minibus, fie la pas pe drumuri de munte, un urcuş lent de vreo 10 minute prin pădure. Imediat ce treci prin poarta de piatră 

pădurea lasă loc unui parc cu alei îngrijite, grădini de trandafiri

 colonii de statui


şi pajişti însorite pe care îţi plimbă leneş cozile înflorate un cârd de păuni.


Pe undeva există o seră şi o grădină zoologică, pe prima nu am găsit-o în timpul destul de scurt al excursiei, pe a doua nu am căutat-o nefiind vreun fan al animalelor ţinute în captivitate.
Cert e că m-aş întoarce acolo, nu aş mai face turul muzeului pentru nimic în lume, dar m-aş bucura de grădinile care au rămas necercetate.
Ca să aveţi cât de cât o imagine a interiorului Iluzionistul a fost filmat acolo, mergeţi la minutul 4:40 pentru a trage cu ochiul sau priviţi tot filmul pentru mai multe detalii