duminică, 5 octombrie 2014

Moartea caprioarei cover cum ar veni

Mulţămesc lui Dumnezeu că există firma asta de cosmetice. Nu –i dau numele, nu că  m-ar deraja să le fac reclamă la câţi bani mi-au adus dar am neşte planuri diabolice care îi implică pe unchii mei, Eva şi produsele cosmetice cu pricina.
Cu unchiul Matei a fost noroc chior, omul a văzut-o pe Eva la farmacie într-o dimineaţă binecuvântată de iunie, când ea începuse deja să îşi acopere trupul zvelt numai cu două voaluri simbolice.
E drept Eva arată într-un mare fel, căpreoarele lui State Potcovaru îs vaci de jug pe lângă ea, dar nu se aştepta nimeni ca unchiul Matei să înceapă brusc să se creadă adolescent şi să se voiască taur comunal după ce avea să dea cu ochii de ea. Şi ca să fim înţeleşi e unchiul mare, adică unul din cei 6 fraţi ai bunicului, care bunicul a murit de vreo 10 ani, trecut de 70 şi era mezinul, unchiul Matei era lejer sărit de 90 în mai.
Şi de aici începe norocul, unchiul emoţionat a întrebat-o cu glas sugrumat de emoţie pe farmacistă ce ar putea folosi să aibă sorţi de noroc cu Eva şi femeia, complet normal de alfel pentru că unchiul Matei mirosea lejer a cadavru, i-a recomandat cosmeticele ăstora.
Omul le-a luat pe toate şi a crezut că e vreun fel de Viagra românească, jumătate le-a înghiţit cu linguroiul, cu restul şi-a alifiat temeinic zonele ruşinoase. Evident nu a reuşit să termine stocul, organele interne au cedat pe la jumătatea tratamentului şi omul a murit convins că e pe calea bună fiindcă simţea nişte furnicături prin zonele tratate.
De Eva n-a apucat să aibă parte, dar căprioară are în meniu, că după ce i-am citit testamentul am decis că ne permitem extravaganţa asta la înmormântare, başca n-am mai dat banii pe îmbălsămare că doar omul are tot felul de parabeni şi pe interior şi pe exterior.
Dar de cucerit a cucerit-o că mi s-a părut corect să îi scriu şi ei un cec serios după evenimente că în lipsa ei nu mai pupam nici eu moştenirea, de acum Eva e mare fan al firmei de cosmetice, a fermecat-o de-a dreptul ce să zic.
Hai că vă las, de un sfert de oră se uită popa urât la mine că scriu în timpul slujbei şi acum tre să legăn şi colivile de Veşnica Pomenire, dar bunicul  mai are 5 fraţi în viaţă şi Eva e interesată de o colaborare  aşa că mai trec eu pe aici să vă povestesc cum e că vânătoarea de căprioare în mediul urban sau poate angajez naibii pe cineva să îmi scrie şi blogurile că mulţămită lui Dumnezeu şi cosmeticelor ăstora mi s-a schimbat viaţa în excelent.


vineri, 5 septembrie 2014

Ipochimen la ananghie

Să vă povestesc boieri dumneavoastră despre osânda ce s-a prăvălit pe capul meu amărându-mi zilele.
Am auzit eu de la tătâne-meu voroava ceea veche din norod că este cuvenit a avea boierul pe lângă preacinstita soaţă şi nurlie ibovnică şi aşa că am purces în căutarea unei jupâniţe pline de viaţă şi cu trupul pietros.
         În scurtă vreme pohta mi s-a împlinit şi am dobândit ibovnică, amar de zilele mele. Că nu îmi ajungea o femeie, mi-au trebuit două şi apăi şi asta noua e tot un ipochimen ca şi ceea ce-o aveam acasă şi nu trece zi să nu trântesc de câteva ori cuşma de pământ din pricina uneia dintre ele.
         Şi dacă ar fi fost numai atât ar mai fi fost cum ar fi fost  numai că amu’ vreun suflet binevoitor din târg i-a povestit jupânesei de acasă de jupâniţa din târg şi mare pocinog s-o iscat.
         Ieri când am ajuns acasă un vătăşel mă aştepta în faţa casei cu un ispisoc în care zice să mă duc la giudecată pentru că jupâneasa nu mai vrea să îmi fie soaţă şi nici în casă cu mine nu poate să mai steie.
         Şi uite aşa în loc să fac vreo ispravă şi să am la casa mea soaţă şi în târg ibovnică s-ar putea preacinstii boieri să mă vedeţi sărac lipit pământului şi lipsit de toată agoniseala mea.

         Dacă are cineva să îmi deie de folos povaţă cum să ies din pocinogul aista, peste cîteva sute de ani fundă o să îi dăruiesc .
Alti jucausi arhaici pe acilea 

vineri, 29 august 2014

Galeata cu duzina


Dap, aveam azi chef să îmi exprim pe larg, pe lung şi pe coclauri părerile despre Ice Bucket ăsta.
Treaba a început pentru a atrage atenţia asupra unui beteşug mărginaş al creierului şi când spun mărginaş nu înţeleg minor ci ignorat, ca mai toate problemele înghesuit undeva la marginea cunoaşterii. Doar nu ne punem în centrul oraşelor mahalalele, focarele de infecţie, zonele cu probleme, cam aşa e şi cu boala Lou Gehrig, ea există, e gravă dar puţină lume ştie de ea.
         Mi-ar fi plăcut să scriu puţină lumea ştia de ea, pentru că în fond asta s-a urmărit prin campanie, să se producă o scânteie, să îi determine măcar să dea un search pe Google pentru a vedea despre ce e vorba şi poate apoi să doneze un ban pentru a contiuna studiile pentru înţelegerea mecanismelor bolii.
         Nu ştiu dacă a fost gândită şi de un medic, dar în mintea mea găleata aia cu gheaţă are un scop precis, când ţi se revarsă în cap cascade de apă cu sloiuri este imposibil să nu simţi simptomele de torsadă a vârfurilor, să nu ţi se taie respiraţia şi să simţi o lejeră amorţeală a zonei expuse, greutăţi cu care se confruntă pacienţii bolii Lou Gehrig.
         Numia că undeva în drumul ei prin media campania a luat un viraj, nici nu pot spune neaşteptat că nu-i cred  pe piţiponcii americanilor mai inteligenţi decât pe ai noştri, care a dus la un rezultat incert.
         Găleata asta în setul de reguli a campaniei avea rolul unui discount de 90 de dolari. Dacă participi la campanie fără complicaţia cu apa donezi 100 de dolari, dacă îşi trânteşti apa în cap donezi 10 dolari. Nu cred să se fi precocupat cineva de reguli din ce văd că se întâmplă.
         Ne-am ales în schimb cu cohorte de oameni care îşi toarna în cap ligheane cu apă, nu se ştie la ce temperatură că doar nu au fost proşti să pună şi gheaţă în ea, care ţipă ca nişte soprane de coloratură şi cred că filmările astea sunt upgrade-ul selfie-urilor de postat pe Facebook şi le dă posibilitatea să dea din plisc public şi să se dea mari în faţa prietenilor.
         Duduie, serios, tu ştii de ce s-a iniţiat campania asta sau crezi că e concurs de tricouri ude care să îţi crească ţie cota în cartier?
         După ce am văzut mai multe variante de găleată şi mai tragic mai mulţi chiloţi străini decât aş fi vrut ever, am ales varianta ideală, în faza 1 are loc o dezlipire mai mult sau mai puţin dureroasă de o sumă de bani, apoi se aruncă alcoholul preferat într-un pocal, cu gheaţă dacă alcoolul permite şi se savurează delicioasa alunecare a amstecului pe gâtul propriu şi personal.
         Şi toată lumea e în câştig: cercetătorii au bani pentru treburile lor, bolnavii poate or să aibă o şansă, donatorul se hidratează şi EU nu dau nas în nas cu burta lui revărsată peste chiloţi pe Facebook.
         Aştept cu nerăbdare o campanie care să strângă fonduri pentru studierea bolii Parkinson în care să ai de ales între a da 10 lei sau 10 dolari sau mă rog 10 ce bani foloseşti tu şi a mânui o foarfecă de unul singur prin pletele personale, că vorba aia apa se usucă dar şuviţa măcelărită creşte greu.
         Îs tare curioasă ce idei le-au trecut altora după cuvintele astea.



vineri, 25 iulie 2014

Teoria conspiratiei

Uneori mă gândesc la diverse treburi, de regulă în timpul pauzelor de publicitate, azi s-a întâmplat să mi se declanşeze ideile în timp ce auzeam din nou reclama pentru nu ştiu ce film cu naţiunea vampirilor.
Şi am avut un şoc, nu emoţional, ci din ăla de revelaţie, momentul în care nu numai ştii dar şi înţelegi că pământul e rotund.
Voi nu v-aţi întrebat niciodată de  unde a început obsesia asta cu vampirii? Şi mai ales de ce? Pe vremuri erau priviţi drept ceva real şi rău, apoi i-am transformat în poveşti. Vampirii nu există, vampirii, zânele, vrăjitoarele, dumnezeu, toate au fost trecute în categoria rodul imaginaţiei.
Şi după asta am început să îi scoatem pe rând din lada fanteziei, dumnezeu a redevenit atotputernic, vrajitoarele sunt organizate în convente, traiesc in simbioză cu natura şi manipulează energii, până şi fizicienii au început să admită că poate toate astea nu sunt o reminescenţă a temerilor preistorice, că energia există, ce energia poate fi utilizată după cum vrei, că materia nu este solidă, că Matrix nu e chiar o bătaie de câmpi, nu în totalitate oricum.
Şi vampirii? I-am scos şi pe ei din lada cu lucruri periculoase, le-am înalţat calităţile pe catalige şi i-am transformat în eroi romantici, 90% din tânara generaţie s-ar logodi fără înconjur cu unul din ei.
Ne dorim puterea lor, longevitatea, rezistenţa, corpul fusiform, capabil de viteze incredibile fără să luăm în seamă ce renunţare ne-ar aduce asta. Fără să ne gândim cum am jertfi fără să ezităm o altă viaţă pentru a ne asigura încă o clipă de veşnicie.
Vampirii nu există. Sau da? Se dovedeşte încă o dată că avem parte de un sistem de informare infirm în care cei care ar trebui să ne spună adevărul tac? Suntem supuşi valului ăsta de informaţii romanţate despre vampiri să putem accepta resemnaţi apariţia lor între noi? Şi or să fie mucegăiţi sau stralucitori?  O să  fie totuşi recunoscută existenţa lor înainte ca ultimul grăunte de nisip să se fi scurs din clepsidra omenirii aşa cum o ştim?
Aceasta este o duzina de cuvinte ca atatea altele, poate că spune adevărul, poate că nu, voi alegeţi în ce variantă să credeţi.




vineri, 20 iunie 2014

2 duamne

Ăsta nu e un advertorial, deşi dacă o să găsesc o metodă de a pune un link sponsorizat nu vă faceţi iluzii că nu o să o fac, aşa sunt eu mercantilă până în vârful unghiilor mele roşii, dar până atunci ăsta rămâne blogul unei întâmplări adevărate trăite de mine în anno domini 2014.
         În ianuarie 2014 m-am decis să îmi iau un credit aşa că am verificat toate cele 10 sau 12 bănci cuprinse în program, am făcut studii comparative, m-am luat de mână şi le-am vizitat pe fiecare, am ales evident banca la care aş fi avut de plătit cea mai mică rată.
Probabil anul acesta aveam de învăţat că nu întotdeauna cea mai mică rata e cea mai bună alegere. Aşa am intrat eu vioaie pe poarta CEC-ul în care neam de neamul meu nu va mai aplica ever veci pentru nimic.
         Structural oamenii stăteau bine, spre deosebire de alte agentii unde exista un singur ofiter de credite ei aveau 5 în aceeaşi încăpere. Evident am ales la întâmplare una din blonde ( în viaţa mea nu am avut ceva cu blondele, bine, înainte de treaba asta acum sunt ceva mai rezervata).
         Am  nimerit la doamna Nu e nici o problemă, din punctul ei de vedere toate actele erau perfecte, nu era nici o problemă în prelucrarea dosarului, mă calificam pe financiar, deci m-am apucat să caut casă.
         Când s-a întâmplat şi evenimentul ăsta a început distracţia, de unde nu aveam nici o problemă am început să avem puhoaie puhoaie care cădeau sacadat pe capul meu blond.
         Prima idee a fost că are nevoie de o declaraţie autentificată a vânzătorului terenului pe care se construise imobilul că a încasat preţul întreg deşi sub nasul blond al domniei sale se găsea un contract de  vânzare cumpărare autentificat evident în care vânzătorul cu pricina declara negru pe alb că a încasat toata suma la data perfectării contractului.
Da, dar dacă ne mai cerea juridicul ceva? I-am explicat cu duhul blândeţii, încă mai aveam, că este imposibăl cum ar zice confraţii noştrii englezi.
După care a început problema extraselor de carte funciară, poate că juridicul o să vrea toate încheierile de carte funciară date vreodată pentru terenul şi construcţia în cauză, evident şi cele prin care au fost înscrise apartamentele învecinate. Deja extrasul meu de informare se apropia grăbit de expirare şi blândeţea era o dulce amintire aşa că am urlat sănătos că nu, juridicul nu o să vrea toate astea şi să îl trimită naibii o dată la analiză să vedem ce şi dacă vrea juridicul.
Reticentă doamna Nu e nici o problemă m-a sfătuit să fiu atentă al antecontract să nu greşesc adresa şi CNP-ul, i-am comunicat că şi ăsta era sub nasul domniei sale de 3 zile nu avea decât să le mai verifice o dată.
Aaaaaa îl avem? Atunci măcar la declaraţie
Păi şi pe aia o avem.
Mi-era deja clar că încă nu citise dosarul care se strânsese acolo în 2 luni. Era evident prea ocupată să se plângă în solidar cu celelalte 4 pupeze, pardon doamne, că au foarte mult de lucru şi stau peste program, dracu ştie de ce că nici în timpul lui nu făceau vreo brânză.
Şi nu mă am în vedere numai pe mine, de fiecare dată când ajungeam pe acolo, câte un cetăţean ieşea fumegând şi înjurând de diverse rude şi afini, dar deh m-am gândit că la ei o fi mai complicat, eu doar ştiam bine ce acte am în dosar.
Revenind, cu greu vineri doamna Nu e nici o problemă a fost de acord să trimită dosarul al juridic, adică o treabă cumplit de normală, şi pentru că ea pleca în concediu până al 1 iulie de problemă urma să se ocupe colega la fel de blondă de vis-a – vis.
Luni am chiuli de la bancă, dacă vă puteţi imagina asemenea nesimţire,  marţi totuşi m-am dus să văd ce a zis juridicul. Evident am aşteptat 40 de minute sa vina doamna de la cumpărături. Juridicul nu zisese nimic pentru că dosarul era pierdut în negura timpurilor şi birourile instituţiei, cealaltă doamnă blondă nu ştia ce să îmi zică.
Bine, ăsta este crezul ei de viaţă, pentru că şi propriilor clienţi le servea fix aceeaşi replică, fluturându-şi genele, de parcă nu era pe scaunul ăla ca să ştie ce să le zică.
Când şi-a dat seama ce să îmi zică am auzit-o povestindu-mi cum eu fusesem de acord să o aştept pe colega ei să se întoarcă din concediu la 1 iulie, că evident m-aş fi simţit neîmplinită sufleteşte să termin cu creditul ăla cu altcineva. Cum memoria mea de elefant ştia că e invers că i-am zis doamnei Nu e nici o problemă că nici nu mă gândesc să aştept şi să desemneze pe cineva să se ocupe iar ea îi dăduse în faţa ochilor mei dosarul doamnei Nu ştiu ce să vă zic am început să mă comport raţional şi am urlat la ea să găsească actele şi să îmi indice pe cineva care ştie ce să îmi zică.
În vreo 5 secunde urlam deja cu nădejde la şeful departamentului, doamna Nu ştiu ce să vă zic a primit oficial dosarul să îl trimită al juridic şi să mă sune în cursul zilei dacă lipseşte ceva.
Miercuri la fel de vioaie şi evident nesunată de nimeni mă prezint la biroul de credit, asta e am mult timp liber şi ador să îl petrec în instituţii tembele, doamna s-a înnecat cu iaurtul pe care îl savura sau cu linguriţa că n-am fost atentă la detalii şi a deschis gura cu evidenta dorinţă de –mi spune ceva.
Numa că telepata din mine se trezise deja „Ştiu, nu ştiţi ce să îmi ziceţi”, la faza asta chiar ne-am suprapus, mno zic dar nici nu e nevoie că am băgat şi singură de seamă că asta e specialitatea dumneavoastă, am trecut numai să îmi iau dosarul să îl duc la o bancă.
Deja tot biroul se uita panicard spre uşă  să cheme naibii paza, mi-am luat actele, m-am întâlnit în prag cu şefa pe care am felicitat-o călduros pentru că rar mi-a fost dat să văd un departament atât de incompetent ( nu , n-am urlat la ea, că taman mă tunsesem şi îmi aranjase omul buclele la mare stil, mi-era să nu le deranjez ) şi le-am urat să se bucure de clipele pe care le mai au împreună, că la modul cum au lăsat să plece comisioanele de vreo 2 miliarde pe uşă spre altă bancă nu tre să fii tata omid să pricepi că or să fie restructuraţi.
Mi-am depus actele la Transilvania, care era oricum mai aproape cu 800 de metri şi mai scumpă numa’ cu 30 de pe lună (infinit mai puţin decât rudotelul de care aş fi avut nevoie în colaborarea cu ceilalţi), peste 4 ore omul m-a sunat să îmi spună că a dus actele la juridic, azi m-a sunat să îmi spună că am aviz favorabil şi de la juridic şi de la financiar, îmi mai trebuie numa extrasele din nou că evident le-a trecut mama termenului cât m-am jucat de-a v-aţi ascunselea prin CEC.
         O să am un pic de aşteptat după ele că eu personal l-am lăsat pe vânzător să blocheze cartea cu o cerere, în ideea să nu pierdem toţi timpu ldar măcar nu îmi mai cere nimeni actele de stare civilă ale întregii familii.

         După toată treaba asta un singur regret am, nu că am pierdut timpul pe acolo, nu că încă nu am rezolvat o problemă care trebuia să fie gata de mult, în timp ce eu eram acolo, la doamna Nu ştiu ce să vă spun venea de două ori pe săptămână o femeie de la ţară căreia evident i se spunea Nu ştiu ce să vă spun, nici măcar când ar fi trebuit să revină nu ştia să îi spună şi mie îmi pare rău că nu am întrebat-o niciodată ce problemă avea de fapt, că poate o ajutam şi pe ea să rezolve.      

miercuri, 28 mai 2014

Mesterul Manole

Îmi place Hapi, nu o să spun că o iubesc, nici pe mine nu sunt sigură că mă iubesc ştiu doar că mi-s dragă, eu , ea, o mână de alţi oameni, nu mulţi, pe restul îi privesc, îi analizez, îi accept.
Şi poate mi-e dragă şi pentru cum ştie ea să pună întrebări importante, de data asta a fost despre relaţii.
A fost despre partajul necesar la finalul fiecăreia, nu, nu ăla cu taxă e timbru în care ne împărţim 5 suporturi de pahare şi balansoarul pe care ţi l-a cumpărat de ziua ta când te iubea.
A fost despre câţi atomi din sufletul tău vor rămâne cumva în urmă şi cât din el o să iei cu tine, despre furia cu care o să retezi şuviţa aia de păr pe care şi-o încolăcea absent pe arătător, despre cum o să cauţi un depozit cu costuri accesibile în care să păstrezi amintirile pentru o vreme, ca să te protejezi pe tine de imaginea lor prea vie, apoi ca să îi protejezi pe ceilalţi de aura pe care o vor dobândi cât ţi le-ai ascuns ţie.
Şi m-am gândit că noi, ăştia care nu credem ever after, avem şi noi norocul nostru. Noi ne clădim relaţiile raţional, ştim că într-o zi o să se ducă dracului şi avem mare grijă ce punem pe fundaţii.
De fapt, „noi ne clădim” e deja suficient, nouă iubirea nu ni se întâmplă, o învăţam şi cu ocazia asta ne punem sufletul la adăpost, când ai avut o dată răbdarea să iei fiecare trăsătură bună a celuilalt şi să o hiperbolizezi conştient, şi apoi să iei fiecare defect, să-l cântăreşti, să-l accepţi şi apoi să-l minimalizezi la fel de conştient, vei putea repeta operaţiunea.
Relaţia aia are şanse să ţină o viaţă, pentru că vei vedea la timp unde şchioapătă şi câtă vreme vei dori să o menţii în viaţă, vei repara pur şi simplu.
Când relaţia ta a fost magică, scrisă în stele, instantanee, o să vrei să o repari dar cum naiba să faci asta când  ţi s-a livrat totul dintr-o dată cu steluţe în jur.
Poate la un nivel pare trist, încă nu mi-am dat seama dacă regret felul meu de a fi, de a nu putea să ajung niciodată la nivel de Romeo şi Julieta ( pe ăştia doi nu i-am înţeles niciodată) dar un lucru e sigur sunt destul de liniştită că eu nu voi figura niciodată în vreo legendă gen Meşterul Manole pentru că pur şi simplu propria mea fiinţă e prea importantă să o folosesc drept material de construcţie în zidurile unei relaţii.



vineri, 23 mai 2014

wish upon a star

Mi-a mai rămas o stea
Pe celalte le-am dat altora
Poate mi-aş fi dorit să primesc şi eu câte una înapoi
Dar când le văd pe ale mele care par sori
pe câte un cer de suflet întunecat
îmi dau seama că nu regret că le-am dat
deşi celălalt şi le-a păstrat pe ale sale toate
Am să las lucrurile aşa şi nu o să schimb nimic
Mi-ar osteni sufletul aşteptând vreo rază
Şi nu aş putea să mai ascult aceeaşi placă,
fiecare încercând să decline problema
să dea altul o stea în locul lui,
agâţându-se cu mâini haine de toate stele.
În zori o să trag o linie decisă cu var
să se vadă alb de unde îmi începe viaţa cea nouă
în fond mi-a  mai rămas o stea
nici magii nu au avut mai multe.

Vezi ce au zis si muzele altora aici :)





duminică, 27 aprilie 2014

Lumile noastre

Inspiraţia mea vine din locuri neobişnuite, azi e meritul lui Mixy, bine e vina ei pentru că m-a întors spre gândurile alea, care trebuie ţinute bine sub oboroc.
Am murit şi am înviat, nu, nu-s băiatul din Nazareth, mie nu mi-au trebuit 3 zile să fac treaba asta, am reuşit în mai puţin de jumătate de oră. Ăsta a fost primul meu contact cu lumea ailaltă, la 3 ani când nu ai idei preconcepute, nu te aştepţi la pajişti verzi sau cazane cu smoală.
La 3 ani nu ţi-e foarte clar nici că trăieşti, nici că mori, ţi-e cam totuna. Dacă vă gândiţi să îmi puneţi în dubiu amintirile mai gândiţi-vă o dată, am amintiri solide, verificate şi exacte ale vieţii mele de pe la vreo 10 luni, la 3 ani înregistram tot mai ceva ca o cameră digitală.
Pe scurt m-am înecat şi mi-am petrecut ceva timp în alte culori, lumini şi parfumuri decât alea de le ştim noi toţi. M-am întors împotriva voinţei mele, pentru că doctorii au fost al dracului de încăpăţânaţi, m-am întors fără chef de parcă aş fi ştiut exact ce o să mă aştepte în lumea asta, asta e n-am fost suficient de puternică atunci să merg mai departe.
Am câştigat totuşi ceva din treaba asta, certitudinea că sfârşitul nu e aici, că asta e numai o etapă, că indiferent ce păţeşte învelişul meu, eu o să merg mai departe şi îmi va fi bine.
Mai târziu, când a trebuit să stau cuminte şi să îi las pe alţii să se ducă, pentru că doctorii lor nu au fost suficient de încăpăţânaţi sau pentru că ei au fost mai decişi,  mi-am alterat un pic viziunea aia despre ce a fost. Am adăugat detalii pe ici pe colo pentru a face prezentul mai suportabil.
Aşa lumea viitoare a devenit populată de cei dragi plecaţi deja, ce să mai, mi-am întins imaginaţia până am ajuns la o versiune care l-ar face pe Budai Deleanu să arunce Ţiganiada la coş şi să ia notiţe.
Şi oricât de drăguţă este lumea mea de după, trebuie să recunosc are un neajuns, nici aia nu eternă, şi de acolo o să plecăm fiecare când avem treabă în altă parte, evouăm – involuăm, habar n-am, singura constantă a universului este schimbarea. E greu să te obişnuieşti cu ea dar schimbarea e naturală.

Singura problemă pe care o mai am cu trecerea asta între lumi este modul în care are loc, nu pricep de ce trebuie să suferim fizic pentru asta? De ce nu poate fi simplu? Am ajuns la momentul trecerii facem un pas şi gata fără durere, fără privit în urmă, ne alăturăm celor care deja au ajuns acolo şi pregătim cu grijă drumul pentru cei care vor veni după noi. 

vineri, 11 aprilie 2014

5 semne ca v-a fost scris sa fiti impreuna

Când sunt stresată tricotez, când sunt şi mai stresată citesc reviste online pentru femei, mă fac să mă simt mult mai inteligentă decât m-a lăsat Mama Natură. Nu mă gândesc la cei care scriu, am scris destul la viaţa mea să ştiu că poţi scrie lucruri adaptate publicului care ţie nu îţi fac vreo plăcere deosebită şi nici nu te conving prea tare, dar deh urmaşi ai romanilor nu suntem şi noi? Nu am învăţat din fragedă pruncie că popoarele se manevrează cu pâine şi circ?
Oamenilor le plac multe lucruri, unul dintre ele este să se gândească la infinit la relaţiile lor, să le analizeze, să le catalogheze şi să le încadreze în nişte algoritmi de predictibilitate şi să uite să le simtă.
Aşa că azi vă voi reinterpreta după mintea mea cele 5 semne că v-a fost scris să fiţi împreună
1.     Te ignoră când îi spui că nu ai nevoie de el. Dacă tu îi comunici cu toată seriozitatea că eşti în stare să îţi dai jos mustaţa de una singură sau că ai crescut suficient încât să poţi spune ce vrei să mănânci al restaurant sau că nu e nevoie de prezenţa lui impunătoare la cafeaua săptămânală cu cea ma bună prietenă, la care de principiu vă plângeţi fiecare de El-ul din dotare dar el se ţine după tine, pentru că ştie că doar vrei să te arăţi independentă dar de fapt nu eşti, este clar stele v-au adus împreună.
2.     Nesiguranţele voastre sunt compatibile. Asta a fost atât de profuncă încât simt nevoia să citez „Atunci când sunteţi amândoi nesiguri în aceeaşi măsură, însă anxietăţile voastre sunt complet opuse, e semn clar că vă potriviţi”. Bine, când ajungem la anxietăţi deja cred că depăşim sfera normalului dar să nu le stricăm oamenilor articolul, chiar să supralicităm şi să zicem că avem fobii tu ai o frică de singurătate şi el una de socializare, tu vrei să stai cu mai mulţi oameni, el cu niciunul, ba chiar vă simţiţi fizic rău când vă călcaţi în picioare temerile astea, cum să nu vezi clar că sunteţi meniţi unul pentru altul?
3.     Transformaţi orice într-o întâlnire palpitantă. Cine dracu nu şi-ar dori să fie domnul şi doamna Smith tot timpul? Să mergeţi al cumpărături şi să vă ascundeţi pe după rafturi în supermarket sau să vă rostogoliţi cu un salt peste vraful de conserve de roşii, să aveţi aşa câte o descărcare de adrenalină pe minut, să transformaţi orice discuţie într-o ceartă din aia italienească, să fie palpitant 26 de ore din 24, cum să te desparţi vreodată de aşa om?
4.     Căutaţi scuze pentru a fi împreună, nu separat, aici exemplu e cu neste oameni care se ascund de prieteni să steie ei singuri singurei în casă, io înţeleg să nu ne despărţim şi să mergem împreună cu prietenii dar de ce să ne încuiem permanent în casă? Că io tare cred că şi la manifetarea asta i-au găsit psihologii un nume
5.     Nu vă judecaţi. Fiecare din voi are micile lui plăceri vinovate de exemplu tu cum prinzi 2 lei cum faci cumpărături de 10 ( 8 pe credit se înţelege, eventual la nişte procente de dobândă generatoare de vertij), el bea până vine în 4 labe acasă ( pentru că vertical are vertij de la dobânzile cumpărăturilor tale). Esenţial e că nu vă criticaţi şi că acceptaţi aşa cum sunteţi. Sunteţi născuţi unul pentru altul şi sincer sper să rămâneţi împreună, nu de alta dar altfel riscaţi să nenorociţi alţi doi oameni, care nu ştiu în ce intră când se angajează într-o relaţie cu voi.

Cred că aş putea să mai găsesc nişte semne din astea de predestinare dar dacă le bifaţi pe astea 5 e suficient, sunteţi mai lipiţi între voi decât timbrul şi scrisoarea.

duminică, 6 aprilie 2014

PMS la barbati

Mă gândeam acum cu ceva emoţie că mă transform în bărbat, ieri am ignorat nobil toate activităţile gospodăreşti şi am fost la o băută, până seara târziu. Am venit acasă, m-am dotat cu un pahar de vin şi m-am uitat pe net la nişte tutoriale HTML.
Azi m-am trezit cu aceleaşi nobile preocupări, bine fără vin, am cules o cafea din bucătărie şi m-am aşezat iar la calculator. Unde or fi vremurile când până în prânz din toate oalele şi cratiţele familiei se ridicau aburii parfumaţi ai unor ciorbiţe, mâncărici şi prăjituri?
Acum chiar mai prestez ceva pe acolo că deh am famelie pe buletin şi trebuie să le mai hrănesc din când în când, dar să te ţii siluetă după ce m-oi muta că doar nu are cine să se plângă de omleta mea.
Şi cum eram eu aşa preocupată am început să mă simt lejer enervată fără un motiv precis, numai că tare m-aş fi certat cu cineva dacă mi-ar fi trecut prin faţa ochilor. Amu’ crez că nu e femeie pe lumea asta să nu recunoască starea nervii ăia care zumzăie nedefinit, în care nu poţi spune cine  şi cu ce e de vină dar sigur e de vină cineva, numai că nu e perioada potrivită pentru aşa ceva.
Şi cum nu aveam nimic mai breaz de facut m-am pornit pe analiză şi autoanaliză şi am ajuns la neşte descoperiri cutremurătoare, mai ceva decât seismele de la Galaţi, care descoperiri vor revoluţiona toate cărţile alea cu femeile vin de pe pe Venus şi bărbaţii de pe Marte.
Este fals, toţi venim din acelaşi loc şi bărbaţii suferă şi ei de sindrom premenstrual, numai că la ei cu puţină atenţie starea poate fi prevenită, tot ce trebuie să facă e să mănânce naibii la timp şi evită o grămadă de stări nervoase cauzate de foame că jur din punctul de vedere al agitaţiei e la fel.
E drept ei au ceva mai mult noroc că nu îi şi dor diverse în timpul nervilor cu pricina chestie care se poate rezolva că deh nu ştii pe cine calcă pe pantofi la nervi dar imediat dupăa ce mananc ceva o sa ma apuc sa pun bazele unor noi tehnici de terapie individuală şi de cuplu, că doar acum vorbim aproape  aceeaşi limbă.


duminică, 30 martie 2014

Eu cu mine si agentii imobiliari

Că nu prea am avut timp sa trec pe aici. De fapt mint cu neruşinare. Timp s-ar fi găsit dar  trec printr-o fază de autoindulgenţă în care ma scăpat total frânele, cu nobila motivare că sunt stresată de căutările unei case.
Cu toată sinceritatea recunosc în timpul de după, când în faţa ochilor mi se derulează imagini cu bucătării, sufragerii şi holuri iar prin amintiri îmi circulă mirosuri nu foarte fericite ale unor scări de bloc, în loc să pun mâna pe o tastă şi să mă aplec conştiincios asupra duzinei, psilunelilor sau altor subiecte de om normal fac omlete virtuale cu un talent de speriat pe Kitchen Scramble.
Profit de ocazie să îmi cer şi scuze dacă din greşeală v-am invitat şi pe voi să faceţi budinci online, incerc să nu dar la un moment dat îmi mai scapă mouse-ul. Norocul meu că tatăl sau mama jocului s-a gândit să scoată şi el un ban pe tema asta şi nu mă pot juca mai mult de 10 minute la 4 sau 5 ore, altfel ar fi tragic.
Să revenim la oile noastre, respectiv apartamente şi ce am învăţat eu în această săptămână.
S-ar putea să discuţi cu 10 oameni care toţi vor să îţi vândă fix acelaşi apartamente, de regulă la preţuri diferite, doi dintre ei s-ar putea să fie proprietarii, restul agenţii şi vreo 3 s-ar putea să nici nu îl aibă în portofoliu.
Dacă prinzi un agent imobiliar la înghesuială e mare păcat să-l laşi să scape cu viaţă, pentru că au câteva obiceiuri nefericte cum ar ar fi acela de a-ţi cere comision şi ţie deşi vor face tot ce pot ca în negociere să fie în avantaj vânzătorul, pricep preţ mare comision mare, numai dacă te gândeşti că la o vânzare de 40 000 de euro mie mi-au cerut între 500 şi 800 de euro, înţelegi de ce îi doare micşorarea preţului ca extracţia unui molar pe viu.
Mă fascinează la infinit agenţii care nu ştiu ce dracu au în portofoliu, mi se pare genial să îţi spun eu ce apartamente mai ai tu de vânzare pe zona cu pricina în condiţiile în care pe site-ul agenţiei sunt 15 case cu totul.
Îi ador şi pe cei care vin cu idei ca : ar trebui să plătiţi dumneavosată comisionul de retragere şi diferenţa de impozit pe care trebuie să o dea vânzătorul între preţul real trecut în contract că deh îmi trebuie la credit şi cât ar fi declarat el, adică mai puţin, dacă ar fi vândut fără credit.
I-aş lua acasă să îi bat de mai multe ori pe zi pe cei care copiază anunţuri sau le inventează cu apartamente situate genial, la preţ rezonabil şi care s+au vândut fix în secunda în care ai sunat tu, dar nu dispera Fortuna ( asta e o zeiţă da? Nu o marcă de cafea ) taman ţi-a dat cu fericirea în cap şi agenţia lor mai are 2 apartamente la cuca măcăii cum ajungi pe stânga, alea nu te interesează?
La fel de mult mă năucesc proprietarii care vor să vândă ceva şi întârzie 45 de minute la vizualizare în timp ce eu aştept cuminte în faţa blocului. Nu înţeleg cum determină unii valoarea imobilului care constă în nişte pereţi din 1979 şi atât, în care mai trebuie să bagi tu lejer 10000 de euro să îl faci o casă şi care se uită de parcă îi înjuri de rude decedate când întrebi cât mai lasă.
De asemenea mă uluiesc până dincolo de cuvinte proprietarii care se trezesc în mijlocul negocierii ca ei vor vreo 3000 de euro mai mult decat era in anunt pentru ca au decis instant ca trebuie sa le cumperi si mobila si frigiderul si ca trebuie sa te decizi in urmatoarele 4 minute ca el   vrea sa plece pe seara în Italia.
Să ne înţelegem când tu scrii anunţul ăla de vânzare ar trebui să fii precis în puii mei că nu am chef şi timp şi disponibilitate sufletească să văd toate casele din oraş, dacă vrei să îl vinzi eventual cu soacră-ta cu tot fi sigur că nu o să pierd 50 de  minute să vorbesc cu tine, să vin, să văd casa, să negociez, că n-am de ce, că eu ştiu sigur că nu vreau s-o iau şi pe socară-ta.
Dacă scrii negociabil în anunţ să ştii că înseamnă că eşti dispus să scazi din preţ nu să-l creşti cu 7 % în 2 minute
Dacă scrii locuinţă întreţinută apăi nu e a bună  să descopăr la faţa locului că prin ea bat vânturile Bărăganului, că tu nu ai trecut pe acolo de 5 ani şi ai tocărie vintage adică aia din 1970

Timpul este o resursă importantă, poate mai importantă decât banii, dă naibii anunţurile alea cum trebuie şi hai să ne scutim cu toţii de o groază de nervi. 

vineri, 21 martie 2014

poetica arsă

Priveam spre far din dormitor
Mototolind  în mâini un document
Şi m-apucase aşa un dor
Să-i zic pa pa momentului prezent
Să plec în lume înotând ca foca
Să nu privesc în urmă vreodat
Sau sa devin imuna ca şi roca
Ce n-a căzut vreodată în păcat
Mă enerva că El trăia numai  pe doc
Că rar primeam şi eu o zi în dar
Că seara visător pornea un foc
Şi nu simţea ca mine un gust amar
Că nu  credea în cel din urmă for
Că amândoi jucăm o mare farsă
Că sufletele ne-am pierdut în vifor
Şi că plutim stingher pe-o mare arsă.
Cu el fusese Dumnezeu mai darnic
Şi din iubire el primise forma
Şi pentru asta îl blestemam amarnic
Ca eu în suferinţă aveam  norma

 Eu nu poezesc de felul meu dar deh ziua poeziei pe aici insă s-ar putea să găsiţi şi unii care se pricep la treaba asta 






duminică, 9 martie 2014

ceapa

Marile tragedii din viaţa mea sunt concepute parcă să îi facă pe ceilalţi să zâmbească, nu răutăcios ci pur şi simplu. Aşa filtrez eu lumea prin cuvinte până când povestindu-ţi necazul meu aproape ţi-i ciudă că nu e al tău pentru că e al dracului de distractiv şi pare insignifiant.
Mi-aduc aminte un salon de oncologie cu oameni întinşi în pat şi băgându-şi în venă diverse ( a se citi citostatice şi perfuzii nu altceva) care râdeau fiecare în felul lui potolit sau năvalnic de stricarea aparatului de raze, care raze ar fi trebuit să îi ajute în tratament dar care erau mai mult nefuncţionale decât funţionale. Nu mai ştiu cum le povestisem isprava dar se pare că asociasem cuvintele cum trebuie.
Şi totuşi uneori îmi doresc din tot sufletul să îmi pot cumpăra o insulă bananieră pustie, pe care să mă mut cu încă vreo câţiva oameni care să creadă în aceleaşi lucruri ca şi mine.
Visez la o lume în care să o putem lua de la 0, să refacem sensurile unor noţiuni pustiite de lumea în care trăim cum ar fi dragoste, încredere, respect, cinste, adevăr, dreptate şi câte altele pe care copii din ziua de azi şi din cea de ieri şi probabil şi din cea de mâine le  vor afla numai din dicţionarele de arhaisme.
Vreau să mă întorc la unul din principiile dreptului roman, care şi pe vremea aia era la fel de călcat în picioare „honeste vivere alterum non laedere suum cuique tribuere”.
Ştiu vă enervează fluenţa mea în latină, aşa am eu pasiuni pentru limbi moarte, principii moarte , valori îngropate de mult şi totuşi îmi lipseşte profund încrederea creştină în posibilitatea învierii.
În traducere ce am zis mai sus sunt principiile deptului roman: sa traieşti cinsitt, să nu răneşti pe altul şi să dai fiecăruia ce merită.
Cred că prima regulă încălcată a fost ultima, ne-am temut să dăm fiecăruia ce merită, l-am răsplătit pe cel rău cu bine şi pe cel cinstit cu ignorare şi aşa pas cu pas am ajuns în lumea de azi, care nu vă minţiti, nu ne-a fost impusă de vreo societate ocultă mondială ci de noi înşine care am tăcut de fiecare dată când nedreptatea a lovit în altul şi nu în noi.
Aşa am ajuns într-o lume în care văd pe net petiţii de salvare a lui Gică Popescu. Bun deci omul dădea bine în minge şi înainte să daţi cu piatra să ştiţi că eu am fost pe stadion când juca şi că îmi plăcea. Şi încă îmi place fotbalistul Gică Popescu, dar nu cred că ăsta e un motiv suficient pentru a trece cu vederea încălcarea regulilor, dacă nu poţi executa pedeapsa nu comite fapta indiferent cine ai fi.
Şi da, Ilie Năstase, dădea genial în mingea de tenis şi făcea spectacol dar daca ideea lui de a-l ajuta pe celălalt este o declaraţie de genul dacă nu îl eliberaţi pe Popescu eu plec din ţară, îi spun să treacă pe al mine şi aşa cocoaştă de taxe şi impozite, pe care le plătesc că nah m-am trezit eu corectă şi îmi declar toate veniturie spre deosebire de amicul Gică,  îi dau eu bani de bilet să plece cât mai repede, că poate o fi nevoie, că poate terminând să ne numere măselele nouă fiscul o să privească şi în alte ogrăzi şi se pare că niciodată nu ştii ce găseşte.
Nu am nevoie de idoli de carton, de oameni care cred că modul în care lovesc o minge îi face semizei şi că ei nu trebuie să respecte regulile, că alea sunt pentru prostime.
Revenind că am divagat, sunt zile în care îmi doresc cu disperare să îmi cumpăr o insulă bananieră pustie şi să scap din lumea asta în care zilele se acoperă una pe alta ca foile unei cepe şi trecerea fiecăreia îmi răneşte ochii cu lacrimi de durere, de neputinţă, de revoltă. Vine cineva cu mine?

 Altii pe care ii doare in ceapa pe aici

vineri, 7 martie 2014

Strada tineretii mele


Uneori mi se pare că trec din nou pe strada tinereţii mele, că mă odihnesc în curte într-o seară sufocantă de vară scăldată în parfumul inconfundabil al caprifoiului.
Tufa de caprifoi care se ridica pe gardul dantelat din lemn alb ne despărţea casele, tufa pe care o plantasem cu Elenora în ziua în care ne mutaserăm. Casele noastre vecine fuseseră un miracol, un semn că Dumnezeu ne iubeşte şi că nu ne lasă pe noi surate de lapte dar mai apropiate decât surorile de sânge să ne despărţim.
Pe vremea aceea ni se părea că lumea e o carte de poveşti frumoase devenite realitate. Ne ştiam din leagăn, când mama ei mă salvase de la moarte alăptându-mă la rând cu pruncul ei. Ai mei şi-au plătit datoria păstrând-o pe Eleonora în casa lor când maică-sa murise şi nu am fost despărţite nici o zi.
Ne gândeam uneori cum va fi când fiecare va merge la casa ei şi ne rugaserăm fierbinte să nu se întâmple asta. Şi minunea venise sub forma unor case vecine, gemene ca un chip şi imaginea lui în oglindă în care ne  mutaserăm în aceeaşi zi la o săptămâna după nunţile noastre sărbătorite împreună.
În casele alea ne-am numărat zilele cu bucurie şi tristeţe, ne-am petrecut serile sub trandafirii ridicati in ghirlande peste curţi, am văzut zăpezi cernându-se din cer prin ochiuri de geam aburite de căldura bucătăriilor, ne-am crescut copii, ne-am îngropat soţii şi ne-am aşteptat împăcate rândul nostru.

Dar nu rândul care îl aşteptam a venit ci altul, în locul morţii au venit decretele de expropriere, ţara avea nevoie de blocuri înalte, cenuşii, clădiri uniforme şi fără bucurie în care nu puteai nici să visezi.
Am stat cu pumnii încleştaţi în buzunare în vreme ce buldozerele au trecut peste trandafirul sângeriu din colţul casei, au făcut una cu pământul casele noastre ca de turtă dulce şi au strivit caprifoiul dintre ele.
Am asistat la spectacol într-o stare de încremenire forţată, fără să putem spune un cuvânt, ştergându-ne pe furiş lacrimile şi apoi când în locul parfumului de caprifoi aerul serii s-a umplut cu miros de cauciuc ars, am întors spatele pentru totdeauna acelui loc.
Am auzit că acum acolo sunt blocuri, nici una din noi nu s-a mai întors.

Doar uneori mi se pare că trec din nou pe strada tinereţii mele şi lipsa ei mă doare poate mai rău ca lipsa Eleonorei, pentru că nu există o lespede de mormânt în faţa căreia să o plâng şi pe ea. 

De ce imi place mie 8 martie

De ce îmi place mie 8 Martie? Da! Dacă nu ştiaţi, vă interesează sau nu, io vă spun: mă omor după 8 Martie
         Mie îmi place 8 Martie pentru că io cred că mă duc în ajun la culcare io şi în ziua asta mă trezesc altcineva. Am văzut cu ochii mei efectele asupra oamenilor din jur. E drept în oglindă n-am băgat de seamă nimic, dar efectul zdrobitor al schimbării asupra terţilor e de necontestat.
        Mie îmi place 8 Martie pentru că  dragii, scumpii şi inestimabili mei colegi mă lasă să stau pe bancă. Pentru că sunt femeie. Mi-e greu să le spun că-s femeie şi în restul anului când io cocoţată pe tocurile mele de 12 cm înjur lejer în gândul meu martorii altora, care martori răspund lung şi pe coclauri în vreme ce colegul se odihneşte în faţa mea pe bancă, după ce în prealabil s-a uitat al mine cu o faţă rău prevestitoare şi mi-a zis „Eheee, 4 martori”. E drept în apărarea lor pot spune că, în majoritate, colegii mei arată de parcă ar sta să nască dintr-un minut în altul.
       Mie îmi place 8 Martie pentru că  oamenii care de regulă mă aleargă să-mi secţioneze jugulara continuă să mă alerge dar numai pentru a mă cadorisi cu flori şi a-mi ura La mulţi ani! Apreciez efortul cu atât mai mult cu cât ştiu că ultimul lucru pe care şi-l doresc e să am io o viaţă lungă care să le strice socotelile.
        Mie îmi place 8 Martie pentru că  iubirea vieţii mele se chinuie înfiorător să-mi ia o tufă de flori, de ce veşnic galbene o să rămână pentru mine un mister de nepătruns cu atât mai mult cu cât nu-mi place galbenul. Nici lui nu mă mai obosesc să-i spun că aş prefera o margaretă (mac, albăstrea, petunie, pricepeţi voi ideea) cu motivaţia magnifică pentru că e marţi sau pentru că s-a gândit la mine şi nu juma’ de florărie pentru că „aşa se face de 8 martie”
         Mie îmi place 8 Martie pentru că  îmi place să nu pot mănânca la prânz decât datorită amabilităţii chelnărilor pentru că toate restaurantele sunt supraaglomerate cu cohorte şi cohorte de reprezentante ale genului feminin, care nu pun piciorul în crâşmă decât la date fixe de 1 şi 8 martie şi le uită ăl de sus acolo cu orele. Seara nu am avut curajul să merg la restaurant în aceste zile de sărbătoare.
       Mie îmi place 8 Martie pentru că  poliţiştii îşi trag o mască de „băieţi buni” şi mă opresc pe stradă pentru a-mi da flori şi mărţişoare deşi în timpul anului nu pot obţine de la ei nici măcar o informaţie dar vreo colaborare într-un flagrant cum ar fi prinderea ăluia de a fugit cu geanta mea.
       Mie îmi mai plac foarte multe lucruri de 8 martie dar mă tem că  la anul în vremea asta voi fi în pană de inspiraţie aşa că mai păstrez şi pentru blogul de atunci.

vineri, 28 februarie 2014

Duzina vesela?

Bătrânul arăta cât se poate de furios. Era înalt cu obrajii raşi, dar cu o mustaţă lungă şi albă, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, fără o pată de culoare. Se plimba cu un aer sumbru dintr-un capăt în altul al încăperii reci ca un mormânt  şi din când în când arunca priviri neîncrezătoare spre mai tânărul său vizitator extrem de dezamăgit de ochii lui aurii, deşi asta era cea mai mică dintre probleme.
La rândul său vizitatorul deşi mai puţin teatral facea inventarul încăperii în care se afla, un fel de iatac mortuar, o lume în care totul era descompus şi în care mirosul de putregai îi rănea simţurile extrem de dezvoltate.
-         Aşa ceva nu se poate, răbufni bătrânul şi, deşi era fizic imposibil, un val de roşeaţă păru să îi cuprindă chipul cadaveric. Este o luare în derâdere a tradiţiilor noatre, eu şi creatorii creatorilor tăi ne-am străduit să ne impunem în lumea asta.
După cuvintele astea se împunse în piept cu un deget descărnat şi cu o mândrie cum numai inventatorul roţii trebuie să mai fi dovedit când şi-a dat seama ce brânză făcuse.
-         Şi tu, să îţi descoperi la tua cantate şi în loc să te hrăneşti, în loc să o ascunzi undeva şi să îţi asiguri periodic o porţie de fericire, tu te decizi să o ascunzi de moarte.  Era destul de rău şi aşa:  nu am mai auzit un prohod bun de zeci de ani, nimeni nu mai respectă legile, trăim între oameni în plină zi şi acum ne şi însoţim cu ei?
Tânărul se mulţumi să ridice din umeri cu un fel de resemnare indiferentă şi faţa lui albă contrastând cu cearcănele vineţii părea sa arate milă faţă de bătrân
-         Vremurile s-au schimbat,  zise el, nu ne mai place prohodul, nu mai locuim în case cu aer funerar şi ne bucurăm de toate invenţiile lumii noi, de fapt de toate invenţiile noastre, pentru că în mare parte ne aparţin. Cât despre ea nu-ţi face griji familia mea pare decisă să o transforme.
O rază de soare scăpată cumva prin obloanele ferestelor îl lovi în plin pe tânăr făcându-l să strălucească în mii de ape  de diamant. Era timpul să plece şi asta şi făcu.
Rămas singur bătrânul clătină din cap a pagubă.
-         Tânăra generaţie, nimic nu e de capul lor, sunt vegetarieni, ies ziua în lumina soarelui şi se îndrăgostesc de mâncare, nu mai există ordine şi respect pe lumea asta, mormăi el în timp ce se întindea să adoarmă trăgându-şi peste umeri o bucată de giulgiu străvechi.
Niciodată nu  m-am gândit că Semn spre Carte si duzina de cuvinte se vor întâlni la mine pe blog in acelaşi post şi totuşi......





vineri, 21 februarie 2014

Duzina sâsâită


Mi-o amintesc vag ca pe toate celelalte, era scunda şi slabă ca o scândură. Probabil aş fi uitat-o de mult cu toate ticurile ei enervante ca obiceiul de a-i culege tot timpul scame de pe haine sau de a-i şterge scaunul cu batista ei brodata din matase fină.
Sub aspectul ăsta tebuie sa recunosc era de-a dreptul sclifosită, ai fi zis ca o sa facă vreun şoc anafilactic în contact cu vreun material sintetic, în mintea ei era cocoţată pe o poziţie bună pe scara sociala şi lipsa unui bumbac 100% eventual şi egiptean sau a mătăsii din fire provenite de la viermi cu cetăţenie asiatică era o catastrofă, un început de decădere din glorie, aşa că se asigura că le are întotdeauna în dotare şi că ştim cu toţii treaba asta.
Ne întâlneam rar şi întâlnirile noastre aveau acelaşi scenariu, ea începea să se agite în jurul lui, privindu-l ca pe un zeu şi agăţându-se mereu de o mânecă, un colţ de haină, un rever, ca şi cum deşi evident avea nevoie să ţină o mână pe el, nu avea atât de mult curaj încât să îşi atingă idolul aşa, nemediat.
O vreme mă enervase treaba asta, eram mai tânără pe atunci şi credeam ca are drept scop să îmi demonstreze că eu sunt în plus, că acolo e de fapt locul ei, că se potriveşte mai bine. Între timp m-am schimbat, am descoperit griurile pe care viaţa şi le împleteşte între negru şi alb, priveam  scurt departe de mâinile care tot aleargau scame imaginare şi lăsam  toate dovezile astea de afecţiune să treacă pe lângă mine.
Am înţeles  că şi-ar fi dorit să îl ascundă undeva într-o casă întortcheată ca o scorbură în care să nu ajungă nici măcar ochi străini şi ştia că asta nu se va întâmpla niciodată.  Am văzut cum la fiecare întâlnire din asta el îi mai apuca indiferent un vis între degete şi îl strivea ca pe o ţigară abia începută de care brusc nu mai ai chef  transformându-i viaţa într-o uriaşă scrumieră .

Mi-o amintesc vag ca pe toate celelate şi probabil aş fi uitat-o de tot dacă atunci când îl privea în ochii ei nu aş fi văzut mereu o scuză tăcută poate pentru modul obsesiv în care se agita în jurul lui, poate pentru că îl iubea sau poate pentru însăşi existenţa ei şi nu mi-ar fi fost o clipă teamă că aş putea ajunge ca ea.

vineri, 14 februarie 2014

Duzina de cuvinte noi

Se furişau tipitil prin culoarele secrete şi Raya se gândi din nou că o familie cu tendinţe paranoide când venea vorba de securitate prindea bine la casa omului. Nu se auzea nici un zgomot deşi 4 oameni păşeau în fugă, lungile ore petrecute în sălile de antrenamente dădeau şi ele roade, se deplasau cu uşurinţa unui curent de aer.
Şi cât se revoltase pe atunci că era sub rangul ei de moştenitoare a imperiului să îşi petreacă 10 ore pe zi învăţând să îşi controleze fiecare muşhi, fiecare nerv, fiecare respiraţie. Cel mai tare o enervase că avea aceeaşi uniformă cu ceilalţi, nici o sclipire de aur sau diamant care să o diferenţiere de ciudatini. Ea nu putea fi comună. Aşa gândea pe atunci, acum era cât se poate de fericită că nu era nici mai înaltă, nici mai scundă, nici mai blondă , nici mai brunetă decât restul populaţiei.
Culoarul îi dusese departe, dincolo de zidurile Oraşului Exterior care înconjura Palatul, auzea în depărtate trupele de macarieni devastând, ucigând, ştergând istoria familiei şi poporului ei şi îşi promise că lucrurile nu vor rămâne aşa. Dar aşa cum o învăţase tatăl ei un conducător inteligent ştie când să se retragă, un strateg bun ştie care bătălii pot fi pierdute pentru a câştiga războiul.
În lumina Lunii Roşii privi drumul care îi despărţea de timport şi se întrebă în fugă daca îi descoperise cineva importanţa. Mda, cercetătorii într-o ureche erau la fel de utili într-o familie imperială ca şi paranoicii, combinaţia asta avea să le salveze linia dinastică.
Se simţea puţin mândră şi pentru înclinaţia ei spre secretomanie. Rareori folosea altceva decât limbajul semnervos pentru a transmite lucruri importante şi din câte ştia ea nimeni în afara celor mai de încredere membrii ai familiei imperiale nu cunoştea limbajul.
Tufişura de la jumătatea drumului clipi scurt de două ori, drumul era liber, îşi ridică vălul lăsându-şi la iveală numai ochii şi porni în fruntea micului grup, ştia că încalcă regulile de siguranţă dar, dacă ea nu ajungea la simbolid totul era pierdut, ea era singura care păstra combinaţia corectă de gene pentru a putea întoarce soarta războiului.
Timportul era ascuns într-un nisipet uriaş şi presozaurii scriseseră şi vorbiseră mult despre nebunia impăratului de a arunca atâţia bani într-un loc de joacă, tatăl ei avusese dreptate din nou, fuseseră prea ocupaţi să îl creadă nebun pentru a verifica dacă nu se ascunde ceva în spaele nebuniei.
Terenul din jurul nisipetului fusese afisurat cu grijă, conductele de alimentare şi aprinzătoarele fuseseă ascunse în castele de nisip, totul era pregătit cu precizie de chirurg să pună în mişcare eliterna cu paletele ei sidefate.
Becluza răspândea lumina violetă specifică însemnelor imperiale, totul era în stare de funcţionare şi neatins de mâna duşmanilor. Se strecură în capsula mică de o persoană şi nu îşi permise nici o privire spre cei 5 însoţitori. Desigur totul era pus la punct perfect dar era o fragilă construcţie teoretică, o singură dată introdusă greşit era suficientă pentru a distruge totul.
Degetele îi tastau rapid informaţiile şi apoi cu ajutorul unui ac ascuţit lăsă ultimul detaliu să completeze schema, o picătură de sânge, codul ADN al familiei, parola secretă care punea totul în mişcare. Simţi cum capsula se zguduie prinsă deja în presalt.
Abia acum îşi privi prietenii, chiar dacă totul reuşea ei urmau să moară, ei rămâneau aici cu macarienii, cand va ieşi din cursalt, va începe războiul ei personal, îşi va ucide dublura mai tânără, va preveni infiltrarea duşmanilor, va curăţi cu mâna ei întreaga planetă de tot ce nu era din neamul ciudatinilor.


Şi desigur va distruge fără explicaţii timportul, călătoria în timp era o armă prea periculoasă pentru a i se permite să mai existe.