miercuri, 26 august 2015

Magicienii

Când ajungeți la cartea asta nu vă luați după ce scrie pe a doua copertă, cel puțin nu după partea aia care spune că trebuie să o citiți dacă vă place Harry Potter pentru că legătura între cărțile astea e reprezentată numai de faptul că ambele au o școală de magie în ele.
În rest Magicienii lui Lev Grossmna este scrisă într-un registru grav, este o radiografie a  unui suflet depresiv care trebuie să treacă prin 572 de pagini pentru a realiza că nu te poți ascunde la nesfârșit de tine.
Sigur folosim metafore, dar unele transparente, îl privim pe Quentin renuțând la lume după lume, fără a fi cu adevărat satisfăcut măcar cu vreuna din ele, ce să mai vorbim de fericire, Brooklyn pentru Brakebills, Brakebills pentru Fillory, Fillory pentru Brooklyn. Nici unul din schimburile astea nu îl face fericit, dar asta nu înseamnă că o să renunțe la ele sau că va înțelege adevărul fundamental, că fericirea nu are de a face cu locul în care ești și condițiile exterioare sunt numai variabile pe care le poți corecta pentru a obține rezultatul dorit.
Dacă sunteți consumatori de fantasy veți recunoaște cu ochii închiși Fillory ca fiind Narnia precum și trimiterile la Harry Potter. O Narnia și o magie pervertită privită prin sufletul unui indecis și ăsta poate este cel mai grav păcat al omenirii din zilele noastre. Nu ne putem decide ce ne face fericiți și atunci suntem nefericiți și sabotăm lucrurile în care suntem implicați, indiferent cât de minunate ar fi.
Vom însoți un grup de tineri magicieni, care au o lume la picioare într-o altă lume, de poveste, în care se vor implica într-un război care nu e al lor încercând din greu să obțină ceea ce deja aveau: totul.
În întreaga poveste este țesută ideea că niciodată nu vom fi fericiți cu ceea ce avem, că pasărea de pe gard va fi mereu mai tentantă decât cea din mână și mai ales că, odată ce vom pune mâna pe noua pasăre ea își va pierde strălucirea.
Pe undeva, poate insuficient exploatată este și o posibilă definiție a magiei, ca un scurtcircuit în realitate care permite reconectarea lucrurilor cu numele lor și deschide calea sufletului spre materializarea a orice, indiferent cât de imposibil.

Una peste alta am găsit-o ca fiind o carte tristă dar amar de intereasantă, chiar am de gând să citesc și continuările care sper să ne poarte dincolo de explicația primară a căderii din Rai și anume că perfecțiunea ne plicitsește și ne seacă forța vitală, că suntem o specie ciudată care are nevoie de obstacole nu numai pentru a evolua ci și pentru simpla supravițuire, pentru a fi magicieni în felul nostru.

Aripi

Anul ăsta s-ar părea că o să îmi îndeplinesc norma la citit. Azi despre Aripi de Aprilynne Pike.
Este fără îndoială o carte pentru adolescenți, ceva în genul Amurgului dar lipsit de farmecul iubirii imposibile. Nu că în Aripi nu am avea parte de iubire sau de complicații din iubire dar nici una dintre relații nu este imposibilă, nici una din ele nu prezintă un risc în sine pentru eroina principală.
Cartea are elementele necesare pentru a ține un copil ocupat o după amiază, se citește ușor, nu pune vreo problemă de interpretare, este liniară, simplă și curată.
Dialogurile sunt nespectaculoase, emoția nu este deosebită, într-un fel chiar încurajază consumul de fructe și legume, eventual neprocesate și era să zic ascunde, deși de fapt e în plină vedere, o reclamă la Sprite. Chiar m-am întrebat citind-o cât a primit autoarea de la producător pentru treaba asta.
Pe scurt e o poveste cu zâne și troli dar nu una care să te țină cu sufletul la gură, mai degrabă o plimbare voioasă prin curtea școlii, mă rog, școală americană nu chiar școala copilăriei noastre.

Una peste alta dacă ai copii acasă, unii în jur de 14 ani, nu ar strica să o citească, dar nu e musai și nu o să ducă al vreo transformare spectaculoasă a felului lui de a vedea lumea.

duminică, 16 august 2015

Să mori tu?

V-am povestit cum mi-am făcut eu asigurare? Nu mai știu și nici nu am chef ăs caut pe aici, oricum nu avea legătură cu asigurarea în sine ci mai degrabă sosise momentul să verific dacă am capacitatea să plătesc lunar ceva pregătindu-mă pentru ratele casei.
Oricum dintre sute de mii de agenți de asigurare care m-au frecat la icre și mi-au sinucis bateria telefonului cu ”da numa un pic să vă spunem ce ofertă bengoasă avem noi” am ales o tanti care mi-a zis că ea vinde asigurări și dacă mi-o trebui vreodată ever veci s-o anunț și gata.
Nu a stat să îmi spună povești cu Jack și vrejul de fasole, cum cei 10 bani pe care îi dau îmi vor adice mai multe miliarde și fix de acolo o să în întrec pe Billică Gates.
Când tanti asta minunată care nu mă suna, nu îmi scria mesaje și nu mă alerga cu promoțiile pe stradă a plecat de la societate m-am trezit în locul ei cu o dementă care zici că mă născuse în calitate de pui viu așa mă alerga prin târg.
Plus că mă credea tâmpită, i-am zis cu ce mă ocup și că dacă io nu știu ce e ăla contract reziliat nimeni nu mai știe, totuși mă suna apocaliptic cu vreo lună înainte de data rezilierii pentru neplată să îmi spună că musai urgent și nepărat trebuia să plătesc a doua zi.
De asemenea mă suna de mai multe ori pe an să îmi spună ce oferte mișto au ei acum pe piață în condițiile în care îi explicasem exact ce voiesc de la viață și contractul lui pește și aia nu includea vreo extindere a opțiunilor.
Eh acum că am rate m-am decis să renunț la mirobolantul contract care nu aducea mai mulți bani ca un contract de depozit dar îmi mânca vreo 30 de euro pe an pentru administrarea poliței, chestie pe care i-am comunicat-o.
Bine a încercat să mă convingă de utilitatea contractului, slabe șanse, în timp ce completam cererea pentru răscumpărarea poliție numai ce o aud.
-         Uite cine îți dădea ție acum banii ăștia?
Treceam printr-o perioadă zen altfel aș fi întrebat ”Să mori tu?” dacă îi depunam la bancă nu îi luam înapoi la fel ba încă întregi? Ai impresia că mi-i faceți cadou sau ce?
Ca atare pentru viitori agenți de asigurări pe care îi va mânca să îmi vândă vreo poliță, vă sugerez să nu vă mai tratați clienții sau potențialii clienți de parcă ar avea niște dificultăți de înțelegere și nu ar ști că pot obține fix același lucru sau mai mult prin alt instrument dar că venitul vostru ar rămâne puțin în aer dacă ei nu ar mai plăti costurile administrative.
Hai să ne aducem aminte cine pe cine ajută de fapt în toată povestea asta .

sâmbătă, 8 august 2015

Păzitoarea tainei

Conform principiului universal Shit happens după ani de glorioasă carieră, calculatorul meu a decis să treacă la cele veșnice.
Mă rog, nu știu cât de veșnice, că încă nu a ajuns la doctor întru salvarea hardului măcar, dar proactivă fiind am decis că e cazul să mă înnoiesc cu un laptop, care evident e second și care cred că o fost destinat vreunei țări de limbă germană dacă e să mă iau după ce văd pe tastatură.
Aceste aventuri, care fără îndoială vor sta la baza unui întreg capitol al biografiilor mele, mai mult sau mai puțin romanțate, m-au împiedicat în mod fatal să vă povestesc despre o carte citită de curând, că nu mai pot spune ultima.
De mult nu m-am mai îndrăgostit așa de o scriitură, deși recunosc ea în sine nu are nimic mitic sau fabulos, este numai o carte bine făcută.
Vorbim despre Păzitoarea tainei de Kate Morton, care m-a convins să citesc și restul cărților autoarei ceea ce spune mult.
Și acum fără să stricăm plăcerea descoperirii cu propria imaginație a poveștii să încercăm totuși să o prezentăm. E o carte pendul care te plimbă constant între epoci, aș fi fost tentată să scriu între două epoci dar totuși sunt mai mult de două.
Este o poveste și puține sunt cărțile care mai reușesc asta, fără a crea o lume nouă, în genul Dune, creează un aranjament nou din lumea veche și o face într-un mod plăcut.
O carte ușor amăruie ca toate cărțile cu amintirile unei copilării idilizate, dap, mă îndoiesc că lucrurile erau chiar așa minunate cum ni le amintim noi, mai degrabă timpul și personalitatea noastră de pe atunci le pudrează cu un farmec pe care realitatea forfecată prin mințile de adul nu îl poate egala.
Cu un lejer iz polițist este totuși o afacere de familie și poate le va vorbi mai mult celor care au pierdut deja măcar un bunic din personajele copilăriei lor.
Dacă a citit-o careva dintre voi chiar am această curiozitate și-a mai dat cineva seama după primele 150 de pagini așa care va fi sfârșitul? Sau e meritul intuiției mele ieșite din comun și dim comună?
Dap, am știut dinainte de mijlocul cărții care va fi acea răsucire de peniță dădătoare de zvâc finalului și nu mi-a păsat, am citit cartea fix ca și când nu m-aș fi prins cu sufletul la gură.
Și ca să mă limitez un pic că văz că am trecut deja în pagina următoare, pe lângă o poveste bine scrisă, cu personaje puternic conturate pe care le ”vezi” în timp ce citești, cartea asta mai are un merit te face să îți aduci aminte de poveștile din mintea ta, cele cărorra le-ai promis să le pui pe hârtie și nu ai făcut-o niciodată dion comoditate că altă  motivație nu se există pe lumea asta.

Serios dacă ați citit-o vreau să știu când v-ați prins cum stau de fapt lucrurile.