duminică, 31 decembrie 2017

La mulți ani

Știu, am început să scriu din An în Paști, drept dovada scriu de Anul Nou și probabil următorul post va fi prin martie sau aprilie, dar când te pocnește iluminarea în moalele capului trebuie, absolut trebuie să împarți ce ai descoperit și cu ceilalți, pentru că sufletul tău ăla mic și negru din trecut care te-ar fi făcut să păstrezi secretul numai pentru tine nu mai exista.
Ce vreau să vă spun e că Anul Nou este o șansă extraordinară pentru noi ăștia în curs de trezire, pentru ăia care s-au trezit e mai puțin important pentru că ei Știu că Acum este singurul moment care exista din orice parte ai veni și în orice direcție ai merge.
Să revenim la noi că suntem mai mulți, Anul Nou ne dă șansa unui început proaspăt la fiecare 365 de zile. Nu știu dacă vă dați seama cât de absolut minunat este să nu fie nevoie să murim ca să putem începe de la capăt, asta fiind soarta celor care refuza să se trezească, la ei început egal viață nouă după ce în prealabil ai murit.
          Hai repede un calcul de câte reîncarnări scăpăm dacă putem alege schimbarea măcar de Anul Nou, dacă ne învățăm câteva lecții la fiecare 365 de zile? Nu e așa că e mai bine?
          Am început 2017 un alt om și în numai 12 luni mi-am schimbat serviciul, casa, prenumele, juma de personalitate si vreo 70%din viață, fără să mor, fără să aștept judecata de apoi, fără să dau vina pe restul universului pentru că mie nu îmi merge la fel de bine ca altora care fără îndoială au pile la Doamne Doamne altfel cum de lor le merge si mie nu.
          Mai am de schimbat și în viitor asta  clar, în plus încă mi-e greu sa accept că un început nou apare de fiecare data când mă trezesc dimineața, că în orice moment al vieții mele mă pot opri dintr-un mod de acțiune, de gândire, de simțire și de viață și să spun, din secunda următoare voi fi altfel, dar am început și Anul Nou îmi prinde din nou bine.
          Diseară mai las în spate o căruță de temeri, de resentimente, de judecăți și credințe care mă țin în loc, care nu mă lasă să fiu omul care aș putea fi, omul care am fost înainte de a mă lăsa limitat de mediu.
          La miezul nopții profitați că se schimbă anul, că puteți începe unul mai bun, poate cel mai bun din viața voastră de până acum, la miezul nopții aveți o șansă să schimbați ceva, aveți grijă de ea și scoateți maximul din ce oferă.
          La mulți ani !

          

miercuri, 1 noiembrie 2017

Din cufărul de rețete al străbunicii - pâine cu brânză, sare și ciușcă, pas cu pas, reinterpretată halucinat și molecular

sâmbătă, 23 septembrie 2017

10 plăceri (blog serios bre, nu e cu tonuri de gri )

Merci mon frere, am preluat legătura și leapșa, deci ppl în direct după foarte multă vreme și niște schimbări așa din țâțâni de viață, karma și feng shui, din nou,  Eu.
Când am citit leapșa Kadiei, am crezut în interpretare ad literam că trebuie să vorbesc despre 10 lucruri pe care le găsesc mishteaux de când m-am mutat. Interpretarea consortului dumneaei mi-a relaxat neuronii în sensul că pot fi 10 lucruri mishteaux descoperite în ultimul an, ca să fiu speciala pot zice chiar descoperite de când am lăsat praful să se aștearnă pe aici.
1.Mutatul la țară mi-a schimbat ritmul de viață, încă muncesc mult până o să pun niște lucruri în ordine dar deja se vede lumina de la capătul tunelului și față de ritmul nebun de acasă în care aveam de făcut ceva 25 de ore din 24 acum am timp sa respir pur și simplu, să îmi urmez ideile ciudate, și să îmi pictez singură vesela pentru că asta e la țară se găsesc vase triste .Și da, șoc și groază duminica lenevesc.

2. Peisajele, am crescut în sud la câmpie, faptul că dimineața mă trezesc și văd munți când ies din casă încă mă fascinează. În drum spre muncă, mult mai scurt decât cel vechi, mă opresc sa vad cum se ridica încet ceata și orizontul se lărgește.



3. Sentimentul că în sfârșit fac ceva care contează, știți că eu sunt de acord cu teoria aia conform căreia Pământul se învârte în jurul a ceva cu niște miiiiciiii ajustări, în sensul că acel ceva sunt eu. Eh acum chiar mi se pare ca nu ocup locul asta central fără motivație sau, știu și eu, poate pur și simplu numai îmi place ce fac. Foarte mult.
4. Asta nici nu știu daca e o treabă distinctă sau e consecința punctului 1. Citesc lume! Am timp sa citesc și fantezia aia care mă implica pe mine , o canapea, o cană de ciocolată caldă ( cu rom frate-miu, nu te grăbi să mă scoți din testament) și o carte a devenit realitate. Va deveni și mai realitate în vreo 3 săptămâni când programul de lucru va ajunge la normal.
5. Telefonul meu nu mai suna ca o centrală. Și când sună chiar vreau să răspund pentru că la capătul celălalt sunt oameni care îmi sunt măcar simpatici daca nu dragi, așa că nu îl mai privesc cu gânduri 50% suicidare, 50 % criminale. Apreciez teribil liniștea de după ora 17 și din week-end, un telefon ratat nu mai înseamnă un client pierdut și e bineeee.
6. Drumul spre casă, spre vechea mea casă și drumul de întoarcere, când o să îmi iau mașină o să îmi pară rău că nu mai traversez munții cu trenul, chiar prin inima lor, drumul cu Expresul de Hogwarts e o palidă copie pe lângă ce văd eu pe fereastra din trenul meu.
7.Gătitul acasă, dacă în Craiova era așa o opțiune, aici e o necesitate, deși locația e plină de restaurante fiind zonă turistică, în mod ciudat, cumva eu și bucătarii locali emitem pe chakre diferite. Mi-e un pic dor de bucătăria de acasă, de cuptorul meu mare și deștept dar asta e gătesc decent și cu ăsta mic.Cine mă cunoaște știe de de burgării și frigănelele nu sunt de mâncat :P



8. Știu că leapșa privea 10 lucruri noi care sa ne placă, eu o sa am 8 lucruri și 2 altceva, unul din aceste altceva-uri sunt prietenii: cei de care m-am despărțit de acasă și care deși ne apropiem de 6 luni de despărțire încă reușesc să mă integreze în viața lor de parcă nu aș fi plecat nici 2 zile, cei pe care am început să îi găsesc pe drumul nou și care, deși la rândul lor nu sunt chiar în blocul de alături, reușesc să se poarte de parcă ne-am bea cafeaua împreună zilnic.
9. Al doilea  altceva sunt eu, uitasem un pic cine sunt, ce pot să fac, mă pierdeam în peisaj prea des. Eh mi-am revenit, mi-am adus aminte că pot schimba lumea.
10. Am crezut că aici o să trec Vama Veche, nopțile albe cu muzică, răsăritul pe plajă, marea de care de regulă mă feresc pentru că ziua, când soarele e sus mi-e inaccesibilă. Dar nu, a fost numai un loc, al 10 lea lucru care îmi place și pe care l-am luat înapoi anul acesta a fost libertatea, ușurința de a ieși din tipare fără să mă intereseze toate prostiile de care țineam cont în tinerețe, poate o fi maturitate, poate abia acum îmi trăiesc adolescența rebelă. Nu știu și nici nu îmi pasă.

Acum că privesc postarea asta aș zice că lucrurile care îmi plac sunt mai mult la nivel interior, de percepție și raportare dar e în regulă. În fond întotdeauna am fost în tabăra celor care spun că nu poți schimba cu adevărat realitatea decât schimbându-te pe tine. Eh bine, am făcut-o și ca urmare realitatea îmi place din ce în ce mai mult.
Ca să închei apoteotic citând din Vama Veche,că tot vorbeam despre, povestea merge mai departe la : Camelia, Dana, Miruna, Vienela și cine mai vrea sa participe 😊.

vineri, 22 septembrie 2017

panza de paianjen


         So, cartea asta am ajuns s-o citesc în urma unei afaceri complicate. Şedeam io aşe ca tăt românul cu ochii în monitor într-o seară, când cineva, nu dau nume, s-a trezit că-i cumpărase o prietenă „Pânza de păianjen”, pe care era musai s-o citească şi adică, de ce s-o citească numai el?
      Aşa că brusc mobilizată de promisiunea că vom face schimb de păreri, a doua zi pe când dimineaţa era crudă încă, mi-am achiziţionat volumul cu pricina şi am atacat frontal
     Poate am plecat de acasă cu prejudecăţile la mine, citisem Genţiane de Cella Serghi şi nu-mi plăcuse. Aşa că nu mă aşteptam să-mi placă nici Pânza de păianjen. Şi am avut dreptate.
     Este o carte pe care ar fi bine să o citeşti până pe la 17 ani. Maxim! Altfel nu o să înţelegi în ruptul capului cum de poţi trăi în tragedia greacă, cum te poţi îndrăgosti până la punctul de a pleca în lume de un om pe care nu-l cunoşti, despre care nu ştii nimic şi pe care l-ai văzut câteva zile, înconjurat de tăceri şi singurătăţi.
      La vârsta aia ţi se va părea complet logic să te îndrăgosteşti şi să suferi după un „biet Pierrot” cu ochi trişti şi păr cânepiu, vânat de batalioane de femei de toate vârstele.
       Dacă o citeşti mai târziu s-ar putea să te plictisească încercarea de a justifica o aventură mai târzie prin fantoma aceluiaşi Pierrot. S-ar putea să te uluiască sau să te alarmeze modul în care o femeie poate arunca în vânt cu o singură mişcare a încheieturii siguranţa viitorului şi munca din trecut numai pentru a fugi la mare, la munte, nu contează, oriunde îţi este iubitul pentru a-l supraveghea, pentru a-l împiedica  să fie liber lângă o altă femeie.
      De aici depinde deja cine eşti, poate o vei compătimi, poate o vei trimite dracului imaginându-i cum poate sta pe plajă ore întregi pentru a le păzi lui şi celeilalte hainele, numai pentru că ştie că se vor întoarce acolo, cum poate ocoli la nesfârşit o localitate pentru cele trei secunde în care drumurile li se intersectează sau cum poate privi cu ochii insomniei tavanul în vreme ce urechile pândesc   mişcările „lor” în camera de alături.
      Pentru cine a trecut prin experienţa stagiului cartea are o aromă de amintire personală în ce priveşte grefele aglomerate şi îngheţate ale tribunalelor, autobuzul cu care mergeai pe un frig năpraznic să iei al 8 dimineaţa termenele pentru Maestrul care la ora aia îşi bea comod cafeaua în papuci şi halat lângă soba caldă de acasă.
        Ce nu am putut înţelege este nuanţa de agasare cu care priveşte lumea respectivă. Nimeni nu stă cu pistolul lângă tine să te oblige să intri într-un barou, o faci singur, din proprie voinţă.
       Unul din puţinele tablouri reuşite este scena morţii tatălui Dianei, veridică, nefiltrată, poate descrisă aşa cum a trăit-o sau a văzut-o la cineva apropiat autoarea, este una dintre părţile cărţii în care se mulţumeşte să povestească fără a mai adăuga propriile judecăţi şi bine face.
       În ansamblu, aşa cum s-a întâmplat şi cu Genţiane, cartea mi-a lăsat o nuanţă de fals, de contrafăcut. Mi-a amintit de ciocolata  rusească  de după revoluţie, care îţi lăsa pe cerul gurii senzaţia unei pelicule groase de margarină de calitate îndoielnică.
       Iniţial mi-am spus că nota de fals pe care o accentuează finalul se poate datora epocii comuniste, dar cartea a apărut în anul 1938, ca atare motivaţia e străină. Poate că în cuprinsul cărţii reuşeşte descrieri interesante ale locurilor, poate creionează puternic două - trei personaje, dar…………
       Nu cred că o femeie care a plecat de pe treptele universităţii renunţând la un examen care o putea costa cariera, pentru că nu putea suporta ideea de a fi departe de obiectul obsesiei sale, nu cred că-l pot numi altfel,  o femeie care se condamnă pe sine şi familia sa la foame, preferând să-şi schimbe gazda pentru a o supraveghea pe „cealaltă”, care renunţă la un mariaj şi la ceva vise, se poate schimba vreodată în atât în cât să spună „În timpul acesta s-au chinuit oameni în închisori pentru idei generoase, pentru o lume descătuşată de umilinţe şi nevoi. S-a muncit în uzine, în laboratoare, în spitale, zi şi noapte, pentru a se înainta cu o fracţiune în necuprinsul vieţii” şi pentru asta să renunţe la viaţa socială pe care o avea înainte, la vechile iubiri şi promisiunea altora noi.
       Iar finalul acesta  hei-rup-ist care nu se potriveşte în nici un fel cu personajul descris în restul cărţii este cel care îţi lasă senzaţia de dezamăgire după ce ai închis cartea.
     


Arta conversatiei


       Cad frunzele, cad de departe, 
Parca s-ar vesteji in ceruri gradini indepartate 
Cu semne de negare cad mereu 
Si cade-n nopti adinci, pamintul greu 
De linga stele in singuratate. 

Noi toti cadem, mana de colo cade 
Si altele si toate rand pe rand 
Dar este UNUL care tine-n mana 
Caderea asta, nesfirsit de bland. 

Toamna, R. M. Rilke 
Sub semnul acestei poezii ţi se descoperă Arta conversaţiei şi ideea va fi reluată în forme multiple de-a lungul poveştii, de la forma poetică la prevestirea populară pe care unul din personaje şi-o aminteşte din vremea copilăriei al ţară „Pe toţi i-a înghiţi pământul……..”
       Cu Arta Conversaţiei m-am întâlnit târziu, deşi…….cine poate determina momentul exact în care eşti suficient de bătrân pentru a citi o carte.
       Mai târziu am citit şi Arta compromisului, dacă prima carte mi-a activat gena melancoliei, cea de a doua mi-a făcut cadou la ofertă un puişor de depresie, dar acum vorbim despre conversaţie.
      Cartea asta ar trebui să poarte pe copertă un anunţ ca acelea pe care le au filmele sau emisiunile TV „A nu se citi dacă nu îţi simţi permanent rădăcinile”.
       Este o carte a resemnării, a înţelegerii mersului lumii, o carte pe care dacă sufletul tău nu are  o anumită apetenţă pentru amărui  o vei închide pentru totdeauna înainte de primele 10 pagini.
     Dacă aş fi Netty Sandu, parcă aşa se scrie, aş spune că Arta conversaţiei este cartea de căpătâi a unui Rac, aşa cum este el descris în toate horoscoapele lumii, ca ultim păstrător al ideii de familie în sens larg, de neam.
      Nu este o carte pentru oamenii de acţiune, ci mai degrabă una care te îndeamnă la introspecţie. Te poartă prin câteva epoci istorice şi prin câteva tipuri caracteriale.
      Dacă pe lumea asta ar exista o Smaranda Hangan, un om exemplar, m-aş bucura să o cunosc, nu sunt însă sigură dacă aş putea trăi în preajma ei, dar asta e o limită a mea personală, eu şi umilinţa nu dăm bine împreună şi în preajma unui om cu o cultură atât de vastă şi o înţelegere atât de cuprinzătoare, nu poţi să te simţi altfel decât permanent conştient de micimea ta.
      Şi poate perfecţiunea asta desăvârşită a Mamei, te face uneori să te opreşti din lectură cu sentimentul că de fapt este descrierea unui ideal.
      Restul personajelor sunt umane, mai mult sau mai puţin echilibrate dar afectate fiecare în parte de câte o tară, purtând pe lângă calităţi şi defecte care să ţi-i apropie.
      Nu este o carte a acţiunilor, ci una a stărilor sufleteşti, a tradiţiilor, a lacrimilor stăvilite. Este o disecţie sufletească, un flux al amintirilor în care este imposibil să nu regăseşti ceva din tine la un moment dat.
     Lumea din Arta conversaţiei este una în care fericirea este o apariţie metaforică, în care viaţa se construieşte pe pilonii compromisului, acceptării oamenilor aşa cum sunt, pe o infinită înţelegere şi iertare, dar nu uitare.
    Poate tonul folosit este puţin prea didactic, poate Sînziana Hangan prea le ştie şi înţelege pe toate, prea are explicaţiile mişcării universului la îndemână, dar la urma urmelor ce ar fi un personaj literar fără o nuanţă de ireal.
     Pe lângă rădăcini, legătura asta permanentă care ne ţine, pe unii legaţi de pământul în care ne-am îngropat dintotdeauna morţii şi ne determină o strângere sufletească în faţa ideii de a ne trăi viaţa şi îngropa oasele sub alt cer decât cel sub care ne-am născut, făcând imposibilă opţiunea emigrării, cartea asta vorbeşte despre iubire.
       Iubirea comercială – formată pe  principiile de piaţă ale cererii şi ofertei, iubirea împărtăşită, - calmă şi domestică, iubirea trecătoare – foc de paie sau de vreascuri, iubirea împlinită, iubirea ascunsă în adâncul sufletului, uneori bănuită de celălalt, alteori purtată în tăcere, fără ca vreo fărâmă din ea să se împrăştie, înăbuşită pentru principii sau convenienţe.
     Este o carte pentru oamenii răbdători şi dispuşi să accepte o veche zicală a francezilor „Tout comprendre c’est tout pardonner” . O carte care curge monoton ca o spovedanie, o dezvăluire a sufletelor nefardate din spatele măştilor cotidiene, menită parcă să te facă să te întrebi cum arată sufletul tău fără farduri şi să împlânte lejer cuţite la descoperirea propriei ruine.
    Nu mă lungesc Arta conversaţiei este o carte pe care fie o arunci din primele 5 minute, fie o vei reciti, iar alegerea depinde de cât de bătrân, şi nu matur, ţi-e sufletul